În toamna aceasta, festivalurile de teatru se ţin lanţ: în octombrie, ca de obicei, două întîlniri - Timişoara şi Arad, cu alte cuvinte Festivalul dramaturgiei româneşti şi Festivalul de teatru clasic. Din păcate, la această ediţie Timişoara ne-a propus mai degrabă un festival al dramatizărilor ce s-a deschis într-un mod ciudat, sub semnul unei montări non-verbale, Costumele lui Dan Puric, un spectacol minunat, dar nu înţeleg cît de potrivit pentru tema tradiţională şi unică ce a conturat şi a impus, de-a lungul timpului, profilul acestui festival. Cît priveşte Aradul, aş putea vorbi despre o clandestinitate, despre o mare taină în care a avut loc festivalul, animat un timp de Victor Parhon cu eleganţă şi anvergură, astăzi scufundat de organizatori în anonimat. Am întrebat şi alţi colegi despre program, intenţii. Nimeni nu ştia nimic legat de Arad. Mi se pare şi un gest amoral, o impietate faţă de Victor Parhon care s-a zbătut să lanseze festivalul de la Arad în topul celor din ţară. La fel, absolut întîmplător, am aflat că la începutul lui noiembrie a debutat o nouă ediţie a Festivalului Comediei de la Galaţi, lucru lăudabil, dar despre care nu deţin nici cel mai mic amănunt. Desigur, din vina mea. Aproape în aceeaşi perioadă, mai exact între 4 şi 11 noiembrie, la Teatrul Maghiar din Cluj a avut loc un eveniment mai special şi mai rar gîndit în peisajul nostru teatral: Zilele comemorative Harag György (1925-1985), 75 de ani de la naştere şi 15 de la moarte. Imaginea şi importanţa acestui mare regizor au fost readuse în actualitate prin întîlniri şi discuţii, prin vizionarea pe casete video a unora dintre cele mai împlinite montări, prin strîngerea laolaltă a unor actori care au lucrat mult cu Harag. Ideea festivalului a fost şi aceea de a invita, cu spectacolele considerate reprezentative pentru acest moment, toate teatrele în care regizorul a poposit ş