Prin grija urmaşilor şi, în special, a lui Ion Grigorescu, la Muzeul Literaturii Române s-a deschis prima expoziţie postumă a Georgetei Năpăruş. Dincolo de faptul că ea readuce în actualitate proporţiile pierderii pe care arta românească de astăzi a suferit-o prin dispariţia prematură, în plină putere, a unuia dintre reprezentanţii săi cei mai bine definiţi, această expoziţie este una cu totul ieşită din comun chiar în contextul operei şi al vieţii artistei. Ea nu este nici retrospectivă, nici expoziţie de aducere aminte şi nici una de tip analitic, care încearcă să demonstreze şi să acrediteze o anumită preocupare, o dominantă specială în cadrul larg al unei opere de o mare complexitate, ci o expoziţie-document, o expoziţie vie, la zi, în care pictura şi viaţa îşi dispută dramatic rîndul din faţă, primul plan în spaţiul unei existenţe-limită. Toate lucrările expuse acum la Muzeu sunt desene, grafică, în sens larg, din ultimul an al vieţii artistei, perioadă în care, ţintuită la pat şi aproape paralizată, ea încerca, printr-un enorm efort de voinţă, să-şi prelungească viaţa omenească şi pe aceea simbolică deopotrivă. Provenind din două surse, din colecţia familiei şi dintr-o colecţie particulară din Franţa, ultimile lucrări ale Georgetei Năpăruş poartă în sine un mesaj artistic atît de convingător şi o nevoie de mărturisire atît de puternică, încît nici măcar nu au nevoie de cunoaşterea contextului pentru a fi receptate la temperatura înaltă a creaţiei lor.

Din punct de vedere formal, artista părăseşte cu delicateţe eposul baroc-etnografic pe care şi l-a construit în timp cu o voluptate inegalabilă şi păşeşte nu numai într-o altă lume, eterică şi transparentă, aproape de aceea a Extremului Orient, ci şi într-o vîrstă finală a picturii înseşi. Imaginea intră în disoluţie, spaţiul se eliberează de semnele şi formele proliferante, retorica se stinge în tuşe