Despre dragoste nu se pomeneşte nimic în zecile de caiete ale jurnalului pe care Maiorescu l-a scris din adolescenţă şi pînă la moarte. Cum se gîndeşte - şi o consemnează în testamentul său, în 1916 - că unele "manuscripte", jurnalul şi scrisorile "ar fi de hărăzit Academiei Române", poate că ideea dezvăluirii amorurilor unui avocat sau critic i s-a părut prea frivolă pentru o instituţie de tipul Academiei. Poate că motivul a fost pur şi simplu discreţia, pudoarea datorată educaţiei într-o familie în care nu se făcea caz de sentimente. Sau poate că, traducînd Aforismele lui Schopenhauer asupra înţelepciunii în viaţă, era şi el convins că e o nesăbuinţă a tinereţii să vrei "să prinzi curcubeul cu mîna" şi a şters orice urmă a unor asemenea încercări. "Tînărul îşi aşteaptă viitorul sub forma unui roman interesant", afirmă Schopenhauer în aforismele tălmăcite de Maiorescu, şi, fireşte, va fi dezamăgit. Matur încă de la 15 ani, Titu Maiorescu are prudenţa schopenhaueriană să nu-şi prezinte viaţa ca pe un roman. Lasă cititorului viitor un teanc de telegrame despre fiecare zi trăită. Ca să scrie şi poveşti de dragoste, ar fi avut nevoie nu numai de dragoste, ci şi de poveste în sine. Este izbitoare lipsa narativităţii, oricît de vagi şi de discontinue din caietele lui Titu Maiorescu: este ca şi cum fiecare noapte ar fi o întîlnire cu Lethe, care şterge orice amintire despre ziua precedentă. Căci pentru poveste, pentru roman, în sensul tradiţional al cuvîntului, e nevoie de revenire şi de amintire, e nevoie de trecut. Cel care spune eu în jurnalul lui Maiorescu trăieşte un prezent absolut. Rareori se abate de la această regulă şi atunci o face pentru motive derizorii: o dată, în august 1891, la Bellagio, în Villa Sebelloni, cînd îşi sparge "un buchin de chihlimbar" îşi aminteşte că în 1880 îşi pierduse, în acelaşi loc, altul. De cîteva ori apoi, în legătură cu cea de-a