Personajul Paul Daian, cel pe care cititorii îl cunosc de la Tîrgurile Internaţionale de Carte de la Bucureşti, omul cu trompeta, nu seamănă cu poetul Paul Daian. Poemele lui din Mingea de păr a vieţii vibrează de sensibilitate metafizică şi sunt interogaţiile acute şi esenţiale ale unei conştiinţe pascaliene. Fiecare poem e o întrebare către Zguduitorul de fiinţe, o enigmă existenţială, gnoseologică şi morală deopotrivă, un monolog dialogic între Divinitate şi poetul metafizician, ce-şi primeşte confirmarea şi răspunsul în ultimul poem al cărţii, expresia certitudinii şi adevărului esenţial: "I-am spus Zguduitorului;/ toate pentru că te iubesc./ Îmi spune Zguduitorul;/ totul, pentru că Te iubesc."

E o poezie filosofică, dar fără ermetism conceptual, respirând o nelinişte existenţială şi religioasă bulversantă, amintind de retorica blagiană şi argheziană. Hamletianismul unor interogaţii ("I-am spus Zguduitorului;/ puterea absolută a gândirii curmă tot ce este străin/ ce este mai rău, să fii/ ce este mai bine, să fii?") indică o sensibilitate a esenţelor, obsedante şi copleşitoare, iar raporturile sufleteşti ale creaturii cu Ziditorul au accente de umilitate profundă, împăcare şi iluminare extatică, aşa cum spune poemul 42: "I-am spus Zguduitorului;/ caut împlinirea nimicniciei mele/ omeneşti în Tine/ şi mă cutremur de bucurie."

Altundeva, suferinţa apetenţei metafizice este elocventă: "Sunt un animal bolnav de Tine/ de ce ai ajuns să mă pedepseşti/ atât de tare?/ de ce am ajuns să Te iubesc atât de mult?".

Melancolia, durerea şi iluminarea, anxietatea metafizică şi moartea se transmit din poemele lui Paul Daian, copleşitor şi grav, veşnicele vibraţii sufleteşti în faţa insondabilului. Sunt versuri bune, ce respiră o sensibilitate genuină, o sensibilitate a esenţelor bulversante.

Paul Daian, Mingea de păr a vieţii