"Cel care vrea să-şi impună ideile este nesigur de valoarea lor" (II, 872). Nu cred deloc. Din păcate, cel care vrea să-şi impună ideile e sigur, e cumplit de sigur de justeţea lor. E o vieţuitoare hrănită cu certitudini. De aici, exasperarea: un asemenea om are convingerea că ar face minuni, dar ceilalţi nu-l înţeleg. Îi vine să-i strângă de gât. Şi îi şi strânge, nu de puţine ori.
În ceea ce mă priveşte, n-am crezut niciodată destul într-o idee, cât să vreau s-o impun. Nici măcar în scepticism.
A nu crede nici în necredinţă ce este, o formă de credinţă? Mult mai degrabă e scepticismul la pătrat.
*
"Cel drept îşi contemplă cu deliciu răzbunarea, în eternitate" (I, 238). De aceea, nici nu-i bine să ai de-a face cu cel drept. Pe păcătos mai poţi spera să-l îndupleci. El are momente de răgaz. Are slăbiciuni. Nu-i lipseşte supleţea. Cel drept e ţeapăn ca un baston.
*
"Omul public îl înjoseşte pe omul privat" (II, 873).
Ca de atâtea ori, hazardul: ideea se leagă de ce vorbirăm, acum un sfert de oră, la cafea. Enumeram otrăvurile din noi. A nu le da pe faţă nu e ipocrizie, sau e acea ipocrizie fără care nu există civilizaţie. A fi civilizat implică o combinaţie între a nu minţi şi a nu spune ce gândeşti.
*
"Există zile 'cu idei'. În acele zile, ideile se nasc brusc din cele mai mici ocazii, adică din NIMIC" (I, 313).
Nici nu cunosc altfel de idei, în afară de comentarii, cum încerc să fac. Sau nu, mai sunt şi ideile pe o temă dată, precedate de un plan. Astea mi-au amărât zilele, cu ele mi-am făcut viaţa de profesor şi, mai ales, de publicist. Doamne, cât le-am urât pe toate, deşi nu erau la fel: multe să năşteau moarte, altele, cine ştie cum, erau vii. N-are importanţă! Gândirea în serviciu comandat, fie ea şi vie, fie el comandat chiar de mine, nu mi s-a potrivit pentru că s
