Un singur lucru, dar care mie mi se pare esenţial, n-a fost observat în legătură cu Istoria critică din care am publicat primul volum şi anume sensul pe care l-am dat citării frecvente a opiniilor anterioare despre operele literare ale trecutului. N-a scăpat, fireşte, ochiului vigilent al comentatorilor faptul ca atare de a nu trece sub tăcere bibliografia critică. Ar fi fost şi greu, dat fiind că, specie didactică la origine, istoria literaturii, indiferent de originalitatea ei, n-a făcut de obicei caz de istoria receptării. A receptării critice, vreau să spun. Problema mea, cînd am repus în drepturi critica de dinainte, n-a fost doar una morală, de onestitate, aş zice, a recunoaşterii meritelor unor precursori. A fost şi una ştiinţifică. Remarcasem, parcurgînd atît operele, cît şi imaginile lor în epocă sau mai tîrziu, că, mai cu seamă în cazul unor opere de care ne despart secole, lectura ori relectura textelor oferă mai puţine satisfacţii istoricului decît aceea a comentariilor critice, concomitente ori succesive, acceptabile sau depăşite, contradictorii sau asemănătoare. Cu alte cuvinte, băgasem de seamă că refacerea procesului de receptare continuă să ne intereseze şi atunci cînd operele înseşi ne apar desuete sau, pur şi simplu, moarte estetic.

E. Lovinescu punea această constatare la baza teoriei lui asupra mutaţiei valorilor estetice. Mi-a trebuit un timp ca să mă conving de valabilitatea tezei. Cînd eram tînăr, conveneam cu oarecare neplăcere la ideea relativităţii în timp a valorii. Preferam s-o cred absolută. Astăzi înţeleg că Lovinescu avea dreptate. Schimbarea codului - estetic, etic, religios etc. - afectează valoarea, deseori ireversibil, şi, o dată excluse din canon, operele pot deveni obiect de studiu academic, dar nu mai sînt citite din plăcere. în schimb, ţesătura de opinii, aprecieri, polemici din jurul operelor vechi îşi păstrează u