Noul volum al poetului gălăţean (bucureştean prin adopţie), Grişa Gherghei se înscrie în tendinţa de reorientare spre anecdotic şi naraţiune a membrilor generaţiilor '60-'70 în poeziile publicate mai ales în anii din urmă.

Ochiul alert la grotescul lumii şi dezaprobarea ironică aduc în pagină mici povestiri cu tîlc în poezii centrate pe răsucirea unui paradox.

Amintirile conturează o lume în care importante sînt personajele pitoreşti, ca bunicul (cel care avea o grădină cu morcovi), bătrîna Despa, nebunul Virgil, Aza ş.a. Şi în care se urmăreşte o idee generală sau o concluzie paradoxală: replica moromeţiană a bunicului, cea care dovedeşte astfel că "el nu spunea/ decît lucruri subţiri"; privaţiunile aduse de foametea din 1946 "cînd cine nu fugea de-acasă/ uita ce-nseamnă sîrgul gurii"; duşmănia dintre Brăila şi Galaţiul natal oglindită în situaţia vînzătorului de seminţe de Brăila pe strada principală din Galaţi etc. De multe ori însă efectul e ratat prin disproporţia dintre amploarea concluziei (moralei) şi insignifianţa evenimentului care o declanşează.

Lumea de la Dunăre, undeva între spaţiul rural şi cel urban, se arată prin cîteva locuri privilegiate: ceainăria de pe strada Frumoasă colţ cu strada Tecuci, un colţ de stradă pe lîngă farmacia Troia, malul fluviului, grădina bunicului şi nucul ş.a. În amintiri de multe ori autorul caută motive de mîndrie şi singularizare orgolioasă: "cînd eşti de la Dunăre/ nu prea stai la coadă la bătaie/ dar nici nu o cauţi cu lumînarea". Această atitudine delimitează două zone distincte în volum, de fapt generale la Grişa Gherghei: una a lumii copilăriei şi tinereţii, în care asistăm la o demonstraţie, parcă, a valorilor aspre care o constituie, şi una a ironiilor, a lumii curente, deformată în absurd şi derizoriu.

Asemănările cu poemele de inspiraţie rurală din, de exemplu, La Lilieci, sînt vi