De unde le-o fi venit oamenilor ideea caraghioasa de a-l desemna pe conducatorul statului cu vocabula „capul statului“ – sau, cu un neologism luat din franceza, cu acelasi sens, „sef de stat“ (chef=cap, din latinescul „caput“)? La urma urmelor, nu-s nici acum si nici n-au fost vreodata chiar asa de mintosi diferitii prezidenti, lideri maximi, fuehreri, duci sau cum le-o mai fi zis! Dimpotriva, judecind dupa toate nefericirile ce cazura pe capul nostru, fie si numai in tarisoara, nivelul lor intelectual a mers de la mediu spre jos, iar ideile fixe si obsesiile megalomanice de la mult spre exceptional.
Sigur, veti zice, dar functioneaza aici o straveche metafora organicista a statului: „capul“ are functia de element deliberator, diriguitor, in timp ce trupul, miinile si picioarele fac oficiul de „oameni ai muncii din fabrici si uzine“. Al Mare gindeste, ai mici asuda!
De fapt, cred ca, intr-un trecut ceva mai indepartat si fata de care eu unul am devenit de curind nostalgic, lucrurile stateau cu mult mai simplu: fereasca Sfintul ca seful sa fi fost cel mai destept in stat, cind el era numai cel mai mare la stat (vorba proverbului – „prost sa fii, da’ sa ai putere“)! Ca-i asa ne-o spune chiar Scriptura: cind israelitii si-au dorit un rege, profetul Samuel n-a gasit altceva mai bun de facut decit sa-l unga cu mirul sfint pe Saul Veniaminitul, despre care aflam ca „era mai inalt decit tot poporul cu un cap, ba chiar si cu mai mult“. Prezentindu-l in fata electoratului, Samuel zise: „L-ati vazut pe alesul Domnului si ati vazut ca nu mai e altul ca el (adica asa de inalt) printre voi toti!“ La care norodul, coplesit, ce sa mai zica decit: „Traiasca regele!“. Ce vremuri simple si frumoase! Vine unul cu un cap mai inalt ca toti si ala e „capul“! Nu-i firesc?
Totusi, suprematia capului in metafora organicista a statului nu s-a impus fara unele controve
