Ideea de baza a articolului de fond al lui Ion Simut din Familia nr. 9/2000 (Rezistenta vechii ierarhii de valori) este ca, dupa al doilea razboi mondial, au avut loc trei valuri de „revizuiri“ ale literaturii romane: mai intii o „revizuire“ politica (perioada proletcultista, cind esteticul a fost ras cu buldozerul), apoi una estetica (perioada ceausista si relativa reabilitare a canonului estetic) si, in fine, una etico-morala (perioada postdecembrista, dominata, cel putin in prima ei parte, de voga literaturii nonfictive si de criza autonomiei esteticului). In finalul editorialului, autorul constata ca ierarhia de valori a literaturii postbelice, instituita de vedetele critice ale generatiei ’60, rezista inca – desi tot mai subrezita – asaltului noilor generatii, in conditiile in care se manifesta un dezinteres tot mai accentuat al publicului fata de literatura si, mai nou, chiar fata de nonfictiune (memorii, jurnale, carti-document). Marin Preda si N. Breban (in proza), Nichita Stanescu si Marin Sorescu (in poezie) ramin, deci, si azi, in ciuda contestarilor din ultimul deceniu, principalele nume ale canonului literar postbelic.
Cum se explica aceasta inertie si, de fapt, cui apartine? Explicatiile pe care le identifica Ion Simut ar fi reculul „literaturii de dreapta“ (Cioran, Eliade, Tutea etc.) in mare voga in primii ani de dupa 1990, neputinta literaturii basarabene „nationalista si sentimentala“ de a impune cu adevarat pina acum valori autentice in prim-planul canonic, apoi reculul literaturii documentare din cauza slabei literaritati a acesteia (o exceptie: Jurnalul fericirii de N. Steinhardt), prabusirea la bursa de valori estetice a interesului initial pentru literatura de sertar a lui I.D. Sirbu, respingerea cvasigeneralizata de catre critica a lui Paul Goma, slabul impact canonic al literaturii exilului, tacerea sau abandonul unor critici de
