Este un lucru destul de neobisnuit sa-ti dai seama ca apartii unei specii pe cale de disparitie. Ce faci in situatia in care tu ramii ultimul ei exemplar? Cauti lumina unui reflector, iti manifesti existenta, chiar daca intri in categoria student in limbi moarte, cunoscute si sub numele de clasice. Ceilalti te privesc ciudat, ce mai e si asta, limbi clasice? Cunoscatorii te respecta, dar, unii dintre ei, intrucitva cu respectul acordat mortilor, iar in acest timp, metodic, prin noile sale reguli, sistemul ii exclude treptat, aprioric, pe toti aceia care vor mai dori vreodata sa aiba de-a face cu mortii. Deocamdata, pasionatii au ajuns sa fie putini, urmare logica a reducerii orelor de studiu al latinei din liceu, ca sa nu mai vorbim de greaca. Desigur, multi recunosc importanta domeniului si se extaziaza tot pomenind originea noastra latina, cu toate ca, dupa situatia invatamintului clasic, s-ar parea ca polonezii, maghiarii si bulgarii sint mai de la Rim decit noi. Studentul la Litere, insa, nu reuseste sa treaca de incomodele si inevitabil plictisitoarele declinari si conjugari, in loc sa vina din liceu cu o baza solida (eventual obligatorie) pentru a avea acces la texte, la o literatura mai greu accesibila si mai greu digerabila in traducere.
Profesorii nostri isi amintesc cu nostalgie de mari glorii trecute ale filologiei clasice – perioada interbelica, de pilda. Noi am avut parte de acele citeva ore de latineasca din liceu, semnificative, i-adevarat. Apoi au urmat citiva ani de studiu universitar de o deschidere coplesitoare si incredibila catre intreaga lume culturala si, paradoxal, in acelasi timp, un tot mai accentuat si curios sentiment al izolarii intr-o societate pentru care antichitatea este o suma de aproximatii si – mai rau – de statui asezate pe socluri intangibile. Traumatizata de propria istorie, aceasta societate pare a fi afectata de o
