Realul este obsesia secolului nostru; euforia acumularii de experiente inedite, setea de autenticitate, nevoia de adevar si nevoia de simulacru, fascinatia lucrurilor privite intens si de foarte aproape, incontestabila putere de seductie a ceea ce este mai real decit realul (in termenii lui Baudrillard – hiperrealul), toate acestea nu aveau cum sa ramina fara ecou in teritoriul de nisipuri miscatoare al receptarii poeziei. Producatorii si consumatorii de literatura, scriitori, critici, teoreticieni manifesta, in aceasta epoca a permisivitatii si performativitatii, un interes tot mai mare pentru acele strategii ce conduc la o reacomodare amicala intre text si realitate (reacomodare care – mai e nevoie sa o spunem? – implica ea insasi un mod propriu de detasare).

Printre cei care s-au ocupat, in ultimul timp, de cercetarea fenomenului poetic, Gheorghe Craciun a adus citeva binevenite precizari in legatura cu tipul de poezie intemeiat pe redare, pentru care conotatia, ambiguitatea, metafora nu mai reprezinta valori fundamentale (cf. In cautarea referintei, Editura Paralela 45, 1998). Demersul sau teoretic se dovedeste foarte interesant si util prin conturarea unei tipologii poetice, in functie de prevalenta unuia dintre cei doi termeni (denotatie, respectiv, conotatie), si mai ales prin interesul fata de o poezie a realului si a contingentei, ignorata adeseori. Profilul de Ianus Bifrons al liricii moderne este pus in lumina printr-o serie de exemple care contrazic pozitia absolutizata de majoritatea teoreticienilor, dupa care functia poetica ar fi exclusiv autoreferentiala si non-referentiala. De la Wordsworth la Williams, de la Bertold Brecht si Eugenio Montale la Francis Ponge, de la obiectivisti la Frank O’Hara, Charles Olson si Robert Lowell, poetii nu au incetat sa caute poezia „in afara“, in individualitatea obiectiva si in valorile denotative ale lim