Organizată şi strînsă într-o viteză atît de mare încît au fost luaţi prin surprindere pînă şi cei familiarizaţi îndelung cu dinamica spontană şi imprevizibilă a galeriilor noastre, inclusiv cu orarul acestora care a scos ziua de duminică în afara oricărei agende culturale, expoziţia lui Corneliu Vasilescu de la Galeria Apollo a trecut aproape neobservată. Şi acest lucru este de două ori nefiresc şi tot de atîtea ori inacceptabil: mai întîi, pentru că lucrările pictorului nu au cum să fie trecute cu vederea din pricina pregnanţei lor, a marii lor capacităţi de autosemnalare, şi, în al doilea rînd, datorită faptului că orice expoziţie gîndită şi realizată de Corneliu Vasilescu este o acţiune artistică în sine, o adevărată probă de rafinament compoziţional şi de subtilitate în ceea ce priveşte reconstrucţia spaţiului.

Unul dintre artiştii noştri de astăzi cei mai consecvenţi stilistic şi mai unitari în gîndire şi în discurs, Corneliu Vasilescu oferă, tocmai din această pricină, un maximum de informaţie despre sine în minimum de timp, fiind mereu inconfundabil în orice context s-ar afla. Dacă acestă caracteristică este una firească, ba chiar obligatorie, în constituţia oricărui artist deplin exprimat, în cazul lui Vasilescu ea este o adevărată performanţă. Este legitim şi de la sine înţeles să recunoşti instantaneu un artist care-şi particularizează lumea de forme şi îşi codifică imaginea pornind de la repere lipsite de ambiguitate, cum este cazul Georgetei Năpăruş, de pildă, sau acela al lui Sorin Ilfoveanu, ale căror mesaje plastice sunt puternic individualizate şi prin acroşurile lor în memoria privitorului, dar este aproape inexplicabil cum reuşeşte pictura lui Corneliu Vasilescu, ale cărei repere cromatico-formale sunt atît de vagi, să-şi creeze o identitate atît de sigură şi un spaţiu de comunicare aşa de clar.

Expresionist abstract prin dinamic