Am cu dl Virgil Nemoianu relaţii de stimă colegială. Nimic mai mult dar nici mai puţin. Prin 1977, pe cînd statutul d-sale de expatriat nu se definitivase, mi-a făcut onoarea de a mă invita în SUA, unde era lector de literatură română, la o reuniune ştiinţifică, acolo, cu prilejul aniversării din 1877, asigurîndu-mă că universitatea unde funcţiona îmi plăteşte toate cheltuielile de deplasare şi de şedere. Invitaţia era, desigur, tentantă. Dar ştiam bine ce mă aşteaptă pînă capăt - dacă voi căpăta! - paşaport. Încît i-am răspuns, calm şi deschis, de ce sînt nevoit să-i refuz invitaţia, mai ales că eram cufundat adînc în scrierea unei cărţi şi n-aveam deloc răbdare şi putere să mă aferez în aşteptările, atunci inevitabile, ale obţinerii aprobărilor de deplasare. Mi-a răspuns că îmi înţelege punctul de vedere. În 1989 m-am întîlnit, tot pe căi cărturăreşti, din nou cu dl Nemoianu. Dl Nicolae Manolescu îmi predase primul volum al operei sale Istoria critică a literaturii române. Era consacrat începuturilor literaturii noastre şi prozei romantice din al XIX-lea veac. Se folosise de o tipologie propusă de dlVirgil Nemoianu în cartea sa Romantismul îmblînzit (am dat-o la tradus, apărînd în BPT, prin 1996). Ori dl Nemoianu avea statut de azilant politic şi, deci, la noi, atunci, necitabil. Şase luni aproape ne-am ciorovăit cu cenzura. Răspunsul era invariabil negativ. Pînă la urmă, dl Manolescu a găsit o stratagemă, citînd pe un autor pe care îl cita şi dl Nemoianu în cartea sa. Şi aşa, pe căi ocolite, cartea a căpătat viza cenzurii.
Dl Virgil Nemoianu, în anii aceia trişti pentru noi, îşi vedea de treburile sale cărturăreşti, predînd la catedră studenţilor, scriind studii şi cărţi. După 1990, eliberarea ce a venit pentru toţi, l-am descoperit, firesc, alături de noi toţi, întru apărarea aceloraşi valori, scriind intens în presa românească. Unele dintre aceste t