L-am văut pe acest om între rândurile de case ale oraşului, în undele apelor de munte, la ţărmul mării, la poale de codru, cu profilul decupat de acela al munţilor peste care treceau nori fără veac. L-am văzut în casa lui, pe scaunul pe care îi plăcea să stea, tot astfel în casa părinţilor mei, ridicând fruntea, cu acel gest ce-i preceda zâmbetul, la lunga masă din sala de consiliu a Institutului de literatură, în amfiteatrul universitar, ţinându-şi lecţia de deschidere a cursului său dedicat poeziei. Şi am trecut şi pragul casei în care se născuse, la o vreme după ce n-a mai fost între noi.

El mă văzuse încă mai din timp pe când, într-un landou parizian, deschideam ochii asupra lumii, la Găieşti. Împlineam patru ani când primeam primul mesaj scris din viaţă: o carte de vizită de la Vladimir Streinu în care acesta-şi exprima dorinţa glumeaţă (oare?) ca nimeni să nu mă încline "către meseriile literare." Îmi menea modul cel mai complet de exprimare, tăcerea, al cărei cod îl cunoştea, acest om trăitor între oameni şi, totuşi, atât de secret. Căci avea felul de a se feri de atingere al celui de care toţi ar vrea să se atingă - un noli me tangere pe care-l practica faţă de cei ce nu suiau la treapta unei anumite ţinute intelectuale - era, desigur, profesor. O profesiune care pretinde severitate, selecţie, arta catedrei.

De aceea, iubindu-l, trebuia să fii cu cea mai mare grijă să nu emiţi în faţa-i banalităţi, locurile comune dezgolind lenea gândirii, când nu o joasă conştiinţă. (La o manifestare culturală, prin 1942, unde un oficial propunea obştei arta "sănătoasă", Vladimir Streinu vorbi despre autonomia esteticului. "Nu înţeleg!" rostise confuz personajul. "Sforţaţi-vă, domnule ministru, sforţaţi-vă", replicase estetul. Partea cea mai curioasă şi în fapt parcă ţinând de miracol, era însă că omul de aparenţă rigidă - iar înălţimea staturii, când ins