Există, indubitabil, o fatalitate a neşanselor pentru instituţiile cinematografiei româneşti. Neşanse care nu ţin de conjuncturile schimbătoare şi nu se reduc la erorile individuale ale cutărui ori cutărui responsabil instituţional. Ele se dovedesc perene, inerente pare-se mediilor cineaste locale, şi îşi fac drum cu concursul defectelor tuturor, inclusiv al celor care se opun trend-ului nefast - altfel nici n-ar fi "fatale". Excepţiile sînt rarissime şi relative, certe rămînînd doar una sau două, pe tot parcursul celor 90 de ani cîţi ar număra în 2001 breasla autohtonă, dacă şi-ar conştientiza propriul traseu (basmul cu "centenarul filmului românesc", celebrat cu tam-tam încă de acum cinci ani, a fost isprava de vîrf a protocronismului remanent şi tutelar).

În primii ani 40, cînd Ion I. Cantacuzino a preluat conducerea Oficiului Naţional Cinematografic - funcţie în care a rezistat mai puţin de doi ani, nici măcar pînă la premiera din 1943 cu O noapte furtunoasă de Jean Georgescu, pe care l-a slujit ca producător - el a avut de luptat nu atît cu bulversările politice, cu privaţiunile impuse de război ori cu arbitrariul regimului militar, cît cu hidra birocratică şi cu suficienţa artizanală şi agresivă a breslei însăşi. Breasla tocmai se instituţionalizase sub firma O.N.C. "Dar (...) acest oficiu nici nu exista, emblema sa fiind doar o ficţiune", "nu exista decît titulatura", notează Cantacuzinul în Amintirile sale - cel mai impresionant text filmologic scris în acest secol în limba română, publicat la mai mult de 20 de ani după dispariţia prematură a autorului (Întîlniri cu cinematograful. Amintiri, ediţie îngrijită şi postfaţă: B.T. Rîpeanu, editura Alo, Bucureşti, 1997). "O.N.C. fără O.N.C."- cum îşi defineşte I.C. instituţia în care acceptase să fie numit - era o "uzurpare" în plus, din lungul şir al celor pe care nobilul descins în lumea măruntă a ci