Critica etico-estetică pe care o practică Gheorghe Grigurcu de ani de zile cu un curaj de sinucigaş a dat multe dureri de cap şi amicilor şi inamicilor săi.

Al treilea volum din ciclul Peisaj critic ("Cartea Românească", 1999), adunînd între coperţile sale articole apărute în anii '90 în presa literară, poartă mai pregnant amprenta acestui tip de receptare, decît se întîmpla să fie în cronicile scrise în anii '80 (motivele sînt cunoscute) şi grupate în Peisaj critic I şi II, publicate tot după '90. Cum ştim, obsesia lui Grigurcu este legată de criteriile aplicate operelor literare în condiţiile în care o critică strict estetică nu mai poate fi făcută fără riscul de a omite particularităţi esenţiale pentru literatura unei epoci, mai ales a uneia marcate de coerciţiile unui sistem politic opresiv.

Comentînd apariţii editoriale importante, de la cărţi ale criticilor interbelici la cele semnate de exegeţi ai generaţiei '80, Gheorghe Grigurcu schiţează o imagine a felului în care se evaluează, se analizează literatura la noi, insistînd pe judecăţile consacrate perioadei literare controversate a regimului comunist, pentru că mai ales acest lucru îl interesează; atît de mult, încît vine cu valorizările personale şi le impune, amendîndu-le pe cele considerate eronate în cărţile criticilor de care se ocupă. În marginea volumelor recenzate îşi construieşte de fapt propria critică, în virtutea ideii enunţate într-o cronică dedicată lui Nicolae Manolescu în Peisaj critic I: "adevărul e că nu poţi ieşi niciodată din tine însuţi. Este una din cele mai mari mizerii ale noastre (...) Ca să fie sincer, criticul ar trebui să spună: - Domnilor, am să vorbesc despre mine în legătură cu Shakespeare, ori Racine, ori Pascal ori Goethe. E un prilej destul de frumos". În aceeaşi măsură este şi un paradox al obiectivităţii pe care orice comentator şi-o doreşte şi uneori ch