Europa este, până la urmă, una şi indivizibilă. Iar ţara noastră a făcut mereu parte din Europa, aşa că aniversarea unui mare scriitor portughez ne sugerează inevitabila întrebare: şi România în toate astea? Ce se poate spune despre Eça de Querós şi România?

Există o latură cantitativă a relaţiei: cele mai importante romane queirosiene au fost deja traduse în româneşte, ceea ce nu-i puţin lucru. Dar căutarea profunzimii, trecerea dincolo de aparenţe rămâne oricum tentantă.

Evident că Eça de Queirós, autorul ce dă numele anului 2000 în Portugalia, nu seamănă cu nici un scriitor român - cum, de altfel, nu seamănă cu nici un scriitor european; acest "Flaubert portughez" îl admira pe autorul Doamnei Bovary, dar se distanţa de el prin căldura stilului, lirism reţinut şi confesiune abia trucată. Dacă ne-am strădui să-i găsim, cu orice risc, lui Eça de Queirós un corespondent românesc, singurul nume valah pe care i l-am putea alătura ar fi cel al imprevizibilului I. L. Caragiale. Nu prin specificul prozei, pentru că nimic nu e mai departe de romanele spectaculoase ale portughezului decât proza scurtă şi cizelată a autorului român. Lumea din Os Maias, Ilustra casă Ramires, Oraşul şi muntele avea drept muzică de fond melodia somptuoasă a decăderii aristocraţiei, melodie ce are prea puţin a face cu forfota Miticilor bucureşteni. Dacă trecem însă de aparenţe tematice şi de statura socială a personajelor, vom întâlni însă neaşteptate similitudini: doi prozatori europeni geniali care au trăit în aceeaşi perioadă, respirând un aer cultural comun, nu, pot să nu semene, măcar cât de puţin.

Crescuţi amândoi la şcoală franceză, educaţi prin lectura clasicilor, Eça şi Caragiale au trăit şi admirat naturalismul, pentru a-l depăşi apoi şi unul şi celălalt. Despărţirea de naturalism a luat, în ambele cazuri, forma atracţiei spontane pentru estetism, pentru cultu