Am aflat la Praga de moartea stupidă a lui Laurenţiu Ulici. Un lanţ de "dacă" l-a legat de acest sfîrşit. Dacă nu ar fi tras în casa aceea ai cărei proprietari au murit asfixiaţi cu cîţiva ani în urmă, dacă s-ar fi întors în Bucureşti de la lansarea de carte la care fusese, dacă ar fi făcut o gripă care să-l împiedice să plece de acasă... şi alţi asemenea dacă ai ghinionului.

Toţi aceşti dacă se opresc undeva în ciudăţeniile felului de a fi al lui Laurenţiu care iubea riscurile de tot felul, începînd de la plăcerea lui de a juca tot ceea ce se putea juca. Se considera şi, pînă la un punct, era imposibil de învins.

Pe vremea cînd mergeam împreună prin ţară, la festivaluri literare ori la "şezători", cum li se zicea, mă uimea cîţi prieteni putea să aibă şi cîţi scriitori începători sau consacraţi strîngea în jur de fiecare dată.

Cu memoria lui aproape infailibilă, nu avea nevoie să-şi facă fişe de autori. Ştia bibliografia cîtorva sute de scriitori, titluri, ani de apariţie, premii literare şi uneori i se întîmpla să-i corecteze pe autorii înşişi asupra anului de apariţie al unei cărţi. Circulau pe seama lui anecdote care îl puneau într-o lumină pe care şi-ar fi dorit-o mulţi. La Contemporanul, unde l-am cunoscut, îşi cîştigase un teritoriu al lui, de care nu se mai atingea nimeni. Toată lumea din redacţie ştia că e contra, ceea ce nu-l scutea de atacuri piezişe, pe care le para, încercînd să le micşoreze importanţa. Nu ştiu cum se descurca atunci cînd aceste atacuri ajungeau sus. Ori de cîte ori l-am întrebat despre asta, îmi răspundea cu un "Nu contează!" aparent nepăsător, care ascundea o dîrzenie aproape ameninţătoare.

Unii spuneau despre el, folosind prost termenul, că e "dromoman". Îi plăcea să meargă prin ţară, dar nu de dragul drumurilor. Prefera să călătorească noaptea cînd folosea trenul, iar în cele două dăţi în care m-a inv