A înjura e un soi de reacţie de "sinteză" a realităţii. Are un fel de ştiinţă la bază şi se proferează aproape cu artă. Uneori poate fi o declaraţie de simpatie, un semn al indiferenţei, o reacţie de dezgust sau de disperare (depinde de intonaţie şi, în general, fiindcă se situează între graniţele frivole ale expresiei, mai rar frizează registrul grav). Oricum, e o chestie de raţiune şi de gust: "Că-i spun unuia "Mă, boule!", nu înseamnă imediat că-l şi judec. Apoi sunt înjurături deştepte şi înjurături de două parale. Io-i preţuiesc pe ăia care ştiu să înjure şi nu mă supăr dacă sunt bălăcărit şi io, aşa niţeluş! Dar să fie cu meşteşug, vorba gândită, deşteaptă. Mă omor după vorbele deştepte."

În prozele lui Sorin Stoica se înjură ştiinţific, cu răbdare, şi aproape filosofic. Jurnalist cu ochiul nesăţios plimbat pe realitate, autorul excelează pe terenul descrierii. Fiindcă prozele sale sunt descrieri şi în epic şi în dramatic, dialogul e doar un prilej de a-i oferi cititorului nişte personaje aproape remarcabile, chiar fără pretenţia fineţii analizei psihologice. E plăcerea pură a observaţiei unor inşi interesanţi, de obicei culeşi de prin gări sau de pe stadion, ei înşişi cu un registru larg al posibilităţilor umorului, de la ironie şi băşcălie subţire la umor gros, ireverent şi amar

Lumea lui Sorin Stoica e compusă din indivizi cu nume pitoreşti (Galima, Cocozon, Gigi Mosor, Coco Jamboo), din abjecţie şi uneori din suferinţă şi gravitate (deşi tonurile acestea nu-l caracterizează şi acolo unde se lasă impresionat e şi mai slab). E o lume kitsch, calpă şi indiferentă. Expresia ce-l caracterizează e una virilă, violentă. Problemele serioase în mod autentic pentru Sorin Stoica sunt cele ale unui intelectual: drama ficţiunii şi a scrisului, eventualul complex al ziaristului faţă de omul de litere. Şi în aceste texte Dorin Stoica reiterează ceva fo