Festivalul Naţional de Teatru a ajuns la a zecea ediţie, tocmai încheiată pe 19 noiembrie. Iar noi cu toţii ne pregătim pentru a păşi în viitorul secol şi mileniu. Poate de aceea am trăit în săptămîna festivalului tot felul de stări, de la bucurie şi emoţie, la revoltă, la dezamăgire, la durerea celui căruia i se pare că acum, mai mult ca niciodată, nu mai înţelege nimic pînă la capăt, într-o suită ameţitoare de bizarerii. Ceva mi-a făcut foarte bine: prezenţa unui public nu doar extrem de numeros, ci, mai ales, plin de energii pozitive, încărcătoare şi, din păcate, lipsit de spirit critic. Poate că asta n-are importanţă în contextul unui eveniment cum este Festivalul Naţional de Teatru. Sălile incendiare, foiala din faţa teatrelor şi din foaiere, aplauzele îmi declanşau amintiri din aceşti zece ani de teatru, amintiri profesionale şi personale. Stimaţi cititori iubitori de teatru: părăsiţi (puţin!) aceste rînduri, închideţi ochii şi încercaţi să vedeţi şi să auziţi paşii şi sunetele din O trilogie antică a lui Andrei Şerban, din Livada de vişini şi redescoperiţi spiritul ludic şi filosofic al lui Silviu Purcărete din Uburex..., din Titus Andronicus sau Decameronul. Vă amintiţi Mincinosul lui Vlad Mugur? Dar Cîntăreaţa cheală a lui Tompa Gabor? Dar Poveste de iarnă şi Livada de vişini, două spectacole atît de frumoase puse în scenă de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra, dar Orfanul Zhao şi Fraţii lui Dabija? În ce lume extraordinară ne-a condus Cătălina Buzoianu în Pescăruşul şi Pelicanul, ce moment a fost Richard III a lui Mihai Măniuţiu şi ce propunere Ghetto-ul lui Victor Ion Frunză! Mă opresc aici pentru că nu doresc să alcătuiesc o listă exhaustivă. Mă gîndesc doar la cîteva din etapele teatrului nostru pline de forţă, de explozie, de energii benefice!

Pe parcursul a zece ani, Festivalul a fost, şi el, oglinda teatrului romînesc: euforic, normal şi