"Oamenii se deosebesc prin ceea ce arată şi seamănă prin ceea ce ascund" (II, 781). Se mai deosebesc şi prin aceea că puţini arată ceea ce ceilalţi ascund.
*
"Mă sacrific înăuntrul meu în numele a ceea ce aş vrea să fiu!" (II, 40). Nu-şi dă seama Valéry cât de fericit e cazul lui. Eu mă sacrific - adică îmi tai beregata (imaginară - în numele a ceea ce aş fi vrut să fiu. Cazna constă în a-l schimba, retrospectiv, pe a dori cu a trebui. Am sentimentul că mi-am trăit viaţa cum n-ar fi trebuit.
Trăind aşa, cu insatisfacţia de a fi trăit cum am trăit, sunt la un pas, dar unul de neparcurs, până la ceea ce înseamnă să trăieşti. Cel puţin, aşa reiese din ce spune Valéry: "Înseamnă a nu trăi dacă trăieşti fără obiecţii, fără această rezistenţă vie, această pradă, acest altul, adversar, rest individuat al lumii, obstacol şi umbră a eului - alt eu - inteligenţă rivală, irepresibilă, neprieten cel mai bun prieten, ostilitate divină, fatală - intimă" (II, 45). Îl am pe acest altul intern, dintotdeauna l-am avut, dar - pentru că e vorba de un cârcotaş al vieţii pe care o trăieşti şi nu al celei pe care ai trăit-o - înseamnă că trăiam când sufeream pentru prezent şi nu acum, când sufăr pentru trecut. Dacă e să mă iau după o părere a lui Gheorghe Crăciun, nu trăiesc şi de aceea scriu.
La drept vorbind, ideea lui întreagă este, într-un fragment intitulat tocmai Suprimarea prin scris: "Simt nevoia să scriu atunci când simt că nu mai trăiesc sau atunci când simt că trăiesc prea mult" ("Observator cultural", 2, p. 22). Într-adevăr, simt că nu mai trăiesc şi, iată, scriu. Spun nu mai fiindcă atunci când mă nemulţumea prezentul vieţii, nu trecutul ei, trăiam intens. Trăiam intens umilinţa de a trăi cum trăiam. Şi, ca atare, potrivit ideii, scriam şi atunci.
Totul ar fi rezolvat dacă acel neprieten prieten nu mi-ar spune: nu te mai s
