Pentru cine nu a avut ocazia să întîlnească în experienţa cotidiană scrisori versificate, punctele de referinţă rămîn cele literare: asemenea scrisori apar în două dintre cele mai cunoscute texte ale literaturii române - Scrisoarea III a lui Eminescu ("De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine...") şi Baltagul lui Sadoveanu ("Frunzuliţă de mohor, / Te iubesc şi te ador, / Ghiţă C. Topor"). Simpla citare, chiar fragmentară, a celor două epistole evocă una dintre principalele ambiguităţi ale genului: fragmentul eminescian, intermezzo liric, pune în valoare autenticitatea folclorică a scrisorii versificate (cel care scrie e un fiu de domn, dar interpretarea canonică merge în direcţia unei culturi omogene - în care aristocratul tradiţional se împărtăşeşte alături de ţăran din cultura populară). La Sadoveanu e vizibilă, în schimb, latura semicultă, de obicei ironizată, a unei specii de graniţă: care preia din poezia populară formule fixe şi versificaţie, dar urmează şi modele culte, pe care le vulgarizează. Categoriile "impure" - în acest caz, e vorba de un fenomen de mixtură între oralitate şi scris - au fost în genere neglijate de folclorişti. Altminteri, pentru o analiză a raportului dintre scris şi oral, dintre o cultură "înaltă", savantă, şi una populară, asemenea texte constituie un material ideal. Le găsim uneori în culegerile noastre de folclor, de pildă, într-un volum de Folclor din Maramureş (de N. Băieşu, Gr. Botezatu ş.a., apărut la Chişinău în 1991 şi cuprinzînd rezultatul unor cercetări din anii 1984-1987 în sate de pe malul drept al Tisei, cf. p. 34-36). Aerul de familiaritate cu care ne întîmpină scrisorile versificate e produs probabil de apropierea lor de o altă specie cam dispreţuită de folclorişti din cauza naturii ei incerte şi prea moderne: textul de amintire, perpetuat timp de decenii între adolescenţi, păstrîndu-şi cam aceleaşi motive