Am participat, recent, la o reuniune a unui for regional în care se recunoştea, fără emoţie, că limbile (de circulaţie restrânsă) în care se purtau dezbaterile nu erau menite decât pentru această etapă; mai departe, un singur reprezentant al grupului urma să prezinte concluziile la Bruxelles. Evident, în engleză.

Nu părea nimeni mirat de situaţie. În Europa, noile structuri economice, politice sau lingvistice au fost atinse în egală măsură de rapiditatea schimbării, iar în ultimele decenii engleza s-a răspândit vertiginos. Dar Europa - pe lângă faptul că reprezintă numele unui întreg geopolitic şi cultural mai mult sau mai puţin abstract - a fost din totdeauna admirată tocmai pentru diversitatea sa (culturală, lingvistică, religioasă, politică...)

Trăim în plină redefinire politică şi culturală a Europei. După Maastricht s-a încercat o mai mare coordonare, inclusiv în domeniul cultural, educaţional şi chiar lingvistic, între statele membre. E de la sine înţeles că modificarea tiparelor în politica lingvistică a început să lucreze chiar temeliile societăţii, chiar la nivel individual. Dacă ne schimbăm modul de a vorbi, va deveni inevitabilă şi schimbarea modului de a ne exprima propria personalitate, vom comunica altfel unii cu alţii, ba chiar vom vedea altfel realitatea. Pe de altă parte, dacă o entitate multiculturală ca Uniunea Europeană nu respectă, în munca de zi cu zi, principiile lingvistice egalitariste, ar putea răni însăşi structura democraţiei.

Dar n-ar fi oare o soluţie ca, într-o bună zi, globul să se înţeleagă într-o singură limbă - indiferent care? Ar însemna oare această "evoluţie" lingvistică sfârşitul neînţelegerilor, ar slăbi oare anvergura conflictelor militare, comerciale şi culturale din lume?

În Tratat se cerea "o politică a deplinului respect pentru diversitatea culturală şi lingvistică a statelor membre". Teore