La Punta este un roman care se citeşte în cîteva ore. Trebuie să fi fost o plăcere pentru Henri Zalis traducerea lui, în româneşte textul seamănă cu pictura naivă, limba e copilăroasă, simplă, reconfortantă. Tot sub semnul lipsei de pretenţii stă şi subiectul: o familie de elveţieni în vîrstă e nevoită să-şi părăsească apartamentul devenit prea scump şi să se mute într-o ţară mai ieftină, Spania. El, Vincent, tînjeşte după confortul elveţian, nu înţelege nimic din solara Spanie, nu poate şi nici nu vrea să se adapteze. Ea, Florence, pare că îşi regăseşte în noua ţară o viaţă pe care a ignorat-o ani de zile, viaţa de scriitoare. Ea e cea care povesteşte. Despre toată tristeţea vieţii de soţie a cărei vocaţie e sistematic ironizată de un soţ cinic şi plictisit. Poate prea cinic şi prea plictisit, dar schematismul e raţiunea de a fi a acestui roman. Personajele sînt univoce, finalul e forţat: Florence rămîne în Spania, Vincent se întoarce în Elveţia pentru a-şi relua de unde le-a lăsat tabieturile lui de pensionar. Nici analiză, nici construcţie savantă. Doar mici capitole înşiruite ca nişte mărgele ieftine de ceramică, un colier pe care nu dai foarte mulţi bani, dar care te bucură o clipă cu pastelul delicat al culorilor. Există un singur artificiu de compoziţie, unul aproape naiv, dar care are calitatea de a nici nu se pretinde mai mult decît este: persoana I din capitolele care povestesc prezentul alternează cu persoana a III-a acolo unde povestea se mută în trecut. Tînăra Florence a trăit într-o familie în care cei doi părinţi s-au iubit atît de total, de egoist şi de tinereşte întreaga viaţă, încît parcă orice problematizare a fost exorcizată. Poate nu întîmplător cei doi părinţi au condus o farmacie, aflată la parterul casei în care au locuit. Şi totuşi tînăra de la etaj a dus o viaţă mai puţin sterilizată, a avut diverse aventuri, a locuit singură, a scris