Am vorbit prea adesea despre grupul de la mănăstirea Antim, activ cam între anii 1943 şi 1958: grup singular, unic poate în România, în care exigenţele intelectuale moderne şi exigenţele tradiţiei răsăritene - departe de a se înfrunta ori exclude - se întîlneau, se limpezeau reciproc, stîrnind participanţilor entuziasmul noutăţii: al tradiţiei regăsite şi al culturii regăsite, cuprinse amîndouă în prospeţimea savuroasă a Spiritului. Grupul de la Antim e un bun exemplu de contrast compensator, specific "vremilor sărace": era vorba despre o comunitate şi despre un spaţiu al libertăţii, al tradiţiei trăite ca libertate, ce aveau drept fundal o lume pe cale de a fi încarcerată în proiectul comunist. În volumul Timpul Rugului aprins (1996, Humanitas), André Scrima, cel mai tînăr membru al grupului, trece mai departe experienţa Antimului: şi nu doar printr-o simplă relatare, ci printr-o hermeneutică a întîmplării spirituale ce a avut loc acolo. În ciuda tuturor acestor avantaje, nu despre Antim vreau să vorbesc aici. El este excepţia, ce şi-a consumat pînă la capăt singularitatea, înainte de a împărtăşi o soartă prea comună în acele vremi: a fost inculpat (şi de la început condamnat) într-unul dintre numeroasele procese montate de putere, procesul "Rugului aprins". Există însă în volum un pasaj ce diagnostichează foarte bine tendinţa globală a anilor '50, şi chiar modelul de lume pe care comunismul îl aducea cu sine. Pasajul se leagă de personajul axial al Antimului - Ioan cel Străin. Personaj axial fiindcă a adus cu sine o experienţă şi un mesaj al tradiţiei în jurul cărora s-a putut cristaliza grupul; personaj axial şi fiindcă a fost un "trecător", un peregrin, întrupînd cumva o axă non-spaţială şi non-istorică, o a "şaptea dimensiune" s-ar spune. Ivan Stranik era un om foarte simplu: fusese monah la mănăstirea Optina, unul din centrele celebre ale înnoirii isiha