convorbire cu Mircea Horia Simionescu Unul din multele lucruri ţinute secret în anii '50 era prenumele ziariştilor de la "Scînteia". Redus la o iniţială, el era pus, totuşi, la locul lui, în faţa numelui nu după, ca pe valizele de lemn ale recruţilor, scris reglementar cu vopsea albă. De la A (Gregorian sau Munteanu) la Z (Brumaru) semnatarii articolelor n-aveau dezlegare să se individualizeze măcar prin prenume dacă nu prin stil. Pe atunci colectivul redacţional al "Scînteii" număra cam 160 de membri, iar vreo 40 dintre ei, cei de la secţia "Scrisori", nu semnau aproape niciodată în coloanele ziarului. În 1969, unul dintre aceşti redactori anonimi care lucrase vreo 12 ani la "scrisori", Mircea Horia Simionescu, debutează cu un volum de proză intitulat "Ingeniosul bine temperat" - vol. I, "Dicţionar onomastic", primit cu surpriză bucuroasă de critică şi de public. O convorbire despre anii '50 cu autorul "Dicţionarului" ar fi putut avea şi alt titlu: de pildă "viaţa particularului în vremea colectivului".
Un imperativ al timpului:
problema - nu omul Stimate Mircea Horia Simionescu, o parte din întrebările acestui interviu mi-au fost sugerate de cineva născut, de nu mă înşel, chiar în anul cînd dvs. debutaţi ca prozator. Tînărul de 30 de ani vrea să ştie cum erau anii '50: atunci oamenii au suferit, s-au temut, dar au şi iubit, au făcut copii, au băut un şpriţ. Se poate comenta această simultaneitate a infernului cu normalitatea? Pînă în 30 de ani, sau în jurul vîrstei de 30 de ani nu se poate să te reduci la viaţa de ascet. În anii '50 noi eram oameni tineri, plini de energii pe care toţi simţeam că trebuie să le consumăm. Nimic deliberat. Totul venea de la sine. Sigur, anormalitatea generală noi o simţeam cu toţii, dar, ca o normalitate, ca o reacţie firească noi trebuia să ne trăim viaţa. Cum? Aşa cum se putea trăi atunci. Eu am ajuns să lucrez la
