A fost mai întîi Jocul de-a vacanţa al lui Mihail Sebastian, apoi Jocul de-a Shakespeare al lui Ion Tugearu şi Răzvan Mazilu; a apărut, în sfîrşit, în România lui noiembrie 2000, ca o încununare a cîtorva secole de maturizare civică, precum şi a cîtorva decenii de jocuri literare, teatrale şi istorice, un inedit şi uluitor joc de-a votarea. Trecînd peste faptul că de la alegeri a absentat aproape o jumătate din populaţia cu drept de vot, ceea ce este tot un fel de joc (jocul de-a democraţia sau de-a v-aţi ascunselea?), o parte dintre cei care au fost la urne s-au jucat de-a votarea, adică au votat bizuindu-se pe instincte, senzaţii, percepţii, impresii, fără un gînd substanţial sau o motivaţie raţională. Programele partidelor au fost - dacă au fost - mai mult decît ignorate, dacă nu de-a dreptul secrete (şi, la urma urmei, cine are timp să studieze pe-ndelete sau măcar să răsfoiască un program de partid?), aşa că ne-am mulţumit cu amintiri despre fostele guvernări, cu sloganuri publicitare din clipuri, panouri, afişe, fluturaşi, cu arătări, sumare şi penibile, ale unor politicieni pe la posturile de televiziune. Nimic nu justifică, însă, dezinvoltura cu care unii (mai ales) tineri, probabil încă minori în decembrie 1989 şi cărora numele lui Nicolae Ceauşescu nu le spune
mai nimic, au pus ştampila pe dreptunghiul conţinînd numele lui Corneliu Vadim Tudor, de parcă ar fi jucat şotron, barbut sau popa prostu'. I-am putut vedea pe cîţiva dintre ei defilînd zîmbitori pe ecranul PRO TV. Feţele lor nu erau primitive, hidoase, patibulare. Erau nişte feţe de tineri normali, unii dintre ei erau chiar drăguţi şi simpatici. (Îmi aduc aminte, din filmele documentare văzute, că nici detaşamentele de Hitlerjugend, nici tinerii fascişti ai lui Mussolini, nici tinerii legionari ai Arhanghelului Mihail, nici comsomoliştii sovietici nu aveau feţe de monştri, dimpotrivă.) C