mîine e o altă zi După toate cele petrecute în teribilul secol XX, întrebarea despre valorile pozitive ale revoltei revine ca un junghi. Secolul XX a fost teribil, pentru că a fost, de fapt, un secol al mutaţiilor fără precedent: s-a împlinit epoca industrializării "clasice" şi s-a inaugurat cea a domniei totale a tehno-ştiinţei, în determinarea sa economică. Mutaţii de o asemenea amploare, implicate în toate domeniile activităţii umane, publice sau private, provoacă disfuncţii perturbînd profund societăţile în sînul cărora ele evoluează şi provoacă, prin reacţie, mişcări de o extremă violenţă. Istoria este jalonată de aceste războaie civile şi de stat: de la sfîrşitul Evului Mediu pînă la naşterea monarhiilor absolutiste, de la revoluţia franceză pînă la generalizarea statelor-naţiune; de la colonizarea clasică, la pseudo-independenţă şi apoi pînă la imperialismul planetar. După ce apar noi forme de socializare, noile raporturi de muncă, creează, în schimb, puteri politice de tip nou, cu noi legitimări, reînnoindu-se astfel contractul social. Atunci, intervin tensiuni între grupurile sociale aflate în competiţie: meşteşugarii şi comercianţii împotriva puterii teritoriale şi religioase feudale; meşteşugarii şi muncitorii împotriva antreprenorilor şi birocraţilor regali; societatea burgheză, mai tîrziu clasele mijlocii, împotriva ordinii aristocratice etc. De la naşterea societăţilor urbane, ale oraşelor-stat, ceea ce înseamnă din neolitic, istoria umană poate fi caracterizată printr-un lanţ mai mult sau mai puţin continuu de revolte, denumite uneori revoluţii, dacă într-un timp scurt o ordine social-politică este brusc anihilată. Atribuirea unor valori pozitive sau negative revoltei rezultă simultan dintr-o filozofie şi o morală a istoriei, altfel spus dintr-o metafizică.

Sînt judecăţile formulate de unii asupra noţiunilor de evoluţie, de schimbare, de m