Scopul unui bar, aşa cum îl înţeleg eu, este să ofere un spaţiu în care libertatea să-şi facă de cap. Un bar pe cinste poate face ca o încăpere să se dilate practic la infinit. E uimitor să vezi un bar, plin de lume, fum şi necontenită zarvă cu o noapte înainte, redus de venirea zorilor la adevăratele sale dimensiuni. Văzîndu-l aşa gol, e imposibil să înţelegi cum într-un atare spaţiu minuscul au putut încăpea atîtea trupuri, cum a stat martor alunecării lor dinspre grav înspre derizoriu, cum a ţinut piept nevoii lor de atenţie. Un trup între alte o mie de trupuri într-o băcănie, sau într-un alt soi de loc public, încearcă să se facă mic-mic, să ocupe doar o cîtime de loc. În baruri se întîmplă tocmai invers, căci trupurile vor să-şi afirme prezenţa cît mai puternic, ca să atragă spre ele alte trupuri. În plus faţă de libertate, care de una singură poate stîrni încăierări, un bar ca lumea transpiră toleranţă şi intimitate, fiind o încrucişare între un confesional şi un salon de bordel. Confesionalul iese la iveală atunci cînd prietenii, îmbărbătaţi de alcool, se apleacă unul la urechea altuia şi îşi împărtăşesc lucruri pe care trezia nu le-ar îngădui. Astfel de şuşoteli rămîn secrete, apărate fiind de larma din jur, deşi te poţi gîndi că unii, cu urechea mai ascuţită, pot prinde din zbor cîte ceva - şi chiar o fac. Cu toate acestea, pe secretele schimbate în baruri nu poţi pune chezăşie, dar asta nu face decît să le apere încă şi mai straşnic. Beţivii mint şi exagerează, iar a doua zi se trezesc în plină criză de negare. "Eram beat, nu-mi aduc aminte" este una dintre cele mai liniştitoare fraze ale lumii moderne. În măsura în care un bar este un fel de sufragerie publică, lascivitatea sugestivă este necesară şi încurajată, dar în anumite limite. Am văzut baruri în care aceste limite au fost depăşite de spontane şi cît se poate de nude dănţuiri pe masă. Nu exis