Este întotdeauna amuzantă - amuzantă pînă la tristeţe - situaţia unui om inteligent care nu ştie să tacă după ce a comis o faptă penibilă; i se mai zice şi gafă, acelei situaţii. În Convorbirile literare ale lunii octombrie, dl Gheorghe Grigurcu se trezeşte într-o asemenea dăndănaie dacă ţinem seamă şi de clasica ei definiţie: gafă nu e ca într-un salon să-ţi vîri picioarele în supă, ci să începi a le învîrti insistent în castron. Dînsul reproduce în întregime - cu un fair-play rar întîlnit în polemicile zilei - nota dură din Dilema în care îi făceam cunoscut caracterul neoproletcultist şi dezgustător al tabletei sale publicate în România liberă imediat după decesul lui Ov. S. Crohmălniceanu, critic pe care-l răstignise din răsputeri în ultimul deceniu al vieţii sale. Prima ripostă la acea notă este refuzul de a fi socotit un neoprolecultist - dl Grigurcu nu admite aşa ceva: este ca şi cum "un autor ce ar fi dezaprobat propaganda nazistă, ar fi calificat... nazist". Şi de ce nu? De ce nu chiar neonazist? Cele trei puncte ale mirării din fraza asta ne fac să credem că dl Grigurcu e, Doamne iartă-ne!, necitit. Există asemenea fenomene de nazişti şi mai ales de neonazişti care au putut să dezaprobe propaganda goebbelsiană, jdanovişti în spirit care s-au opus jdanovismului în practica sa. Argumentul nu ţine: poţi fi neoproletcultist, azi, după ce ani de zile ai combătut vechiul proletcultism; cunosc bine şi "la dreapta" şi "la stînga", oameni capabili de o asemenea performanţă. Aceasta se explică prin extraordinara forţă cu care lucrează, de veacuri, spiritul maniheist, cel care nu poate gîndi decît în alb şi negru, în Bine şi Rău tranşate decis, precum carnea în harnicele măcelării. Proletcultismul - o scriu ca unul care am trecut pe acolo şi ştiu ce înseamnă această nenorocire, pe viu, făcînd din ea obsesia chiar monotonă a scrisului meu - este o eroare gravă, o