Într-o viziune simplificatoare, democratura este o democraţie aparentă. Ea îşi anexează instituţiile democratice, dar nu le îngăduie să funcţioneze. Înainte de '89 termenul nu intrase nici în limbajul puterii, nici în cel al contestatarilor ei. Abia tranziţia l-a introdus cu timiditate preluîndu-l din America Latină, locul lui de obîrşie. Dictatura stalinistă nu îşi spunea democratură, ci de-a dreptul democraţie, şi anume în versiunea ei cea mai avansată. Stalinismul neaoş imprimase acestei pretinse democraţii natura statului poliţist. Vorbind despre democratură tranziţia vorbea despre sine. Ea bătea pasul pe loc la jumătatea drumului care ar fi putut duce de la tiranie la democraţie. Transfigurarea poliţiei agresive într-o poliţie sfioasă nu s-a dovedit suficientă pentru parcurgerea acestui drum. Nepăsător la alternativele ideologice, acest perseverent exerciţiu al sterilităţii a dus după 11 ani la acea memorabilă filă a calendarului datată 26 noiembrie 2000. Neprevăzut, deşi previzibil, ameninţătorul succes al extremismului are conotaţiile unei diagnoze.

Circumstanţe mai mult decît incomode i-au convins pe numeroşi descendenţi ai dacilor, romanilor şi ai naţionalităţilor conlocuitoare că de pe urma discursurilor despre o reformă a economiei înfăptuită prin mijloace democratice nu s-au ales nici cu reforma, nici cu democraţia. De aici întoarcerea atîtor cetăţeni spre tribunul altei cauze care promite să-i scutească atît de reformă cît şi de democraţie înlocuind tranziţia prin restauraţie. Milioanele de alegători care şi-au dat votul extremiştilor nu s-au pronunţat contra democraţiei şi contra reformei, ci contra mistificării lor. Dacă opţiunea lor a fost greşită, ea a dovedit totuşi că tranziţia le-a asigurat fie şi libertatea de a greşi. Reiterîndu-şi în turul 2 greşeala, ei s-ar pune în situaţia de a pierde pînă şi această cea mai nefericită dintre li