Prim-ministrul britanic şi preşedintele Franţei s-au certat şi se spune că prim-ministrul Olandei chiar ar fi înjurat. Toate astea pentru reforma instituţională, subiect concret care nu prea înflăcărează mulţimile. Mulţimile, ajunse pe Riviera franceză cu trenuri gratuite, s-au mobilizat în manifestaţii abstracte împotriva globalizării economiei şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă, considerate precare. Miza tratativelor a fost, totuşi, importantă: înainte de a primi noi membri şi pentru a-i putea primi, trebuie reglată funcţionarea mecanismului. Discuţia despre repartizarea voturilor în Consiliu s-a dovedit a fi foarte dramatică: pe de o parte, presiunea ţărilor mici nemulţumite pentru că poziţiile lor devin mai puţin importante, pe de altă parte rivalităţile dintre cei mari (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) şi în special tensiunea în cuplul franco-german altădată considerat model. Solidaritatea ţărilor mici a forţat pînă la urmă un compromis în favoarea lor, dar acest rezultat n-ar fi fost posibil dacă ţările mari nu ar fi fost dezbinate. Prin reunificare, Germania a devenit cea mai populată ţară din Uniune şi conducătorii ei de astăzi doresc ca în viitor acest lucru să aibă o influenţă în procesul de luare a deciziilor. Or, paritatea franco-germană a fost unul din principiile implicite cele mai puternice ale Uniunii, la baza succesului ei esenţial: reconcilierea adversarilor istorici şi elaborarea de sus în jos a unui nou tip de relaţii, care, de-a lungul a două generaţii, a izbutit să pună într-un raport constructiv prezentul şi trecutul. Demersul cancelarului Schröder pentru un număr sporit de voturi - cel mai mare - reînvie teama faţă de pretenţia Germaniei (justificabilă acum şi prin performanţele ei economice) de a fi liderul, dacă nu şi stăpîna Europei. Nici relaţiile franco-britanice nu sînt lipsite de conflicte, aşa cum s-a vă