A fi nemulţumit, ca şi, de altfel, a fi mulţumit de ceva sau cineva, trimite la ideea de stare primară a sufletului nostru individual. S-ar părea, la prima vedere, că o simplă şi banală incursiune în capricioasa şi atît de nestatornica noastră psihologie de toate zilele şi de toate clipele, ne poate developa substanţa adîncă a acestei stări sufleteşti. Întîia privire este, în acest anume caz, incompletă şi înşelătoare, iar noi sîntem obligaţi să constatăm că nemulţumirile vin şi trec -- aceasta este ecuaţia normală a vieţii noastre psihice - dar ceea ce rămîne este altceva totuşi decît furia nestăpînită, decît încrîncenarea de moment tumultoasă sau decît insatisfacţia vanitoasă. Ceea ce contează, prin urmare, este, pînă la urmă, sensul şi valoarea şi pe care le primeşte nemulţumirea în cuprinsul moral al personalităţii. În fapt, există acest prim nivel al nemulţumirii care este uşor de recunoscut la firile reactive, la cele ce nu-şi amînă manifestările şi nu-şi subliniază afectele. Avem de-a face în acest caz cu "sinceritatea" psihologică a nemulţumirii, cu supremaţia psihologiei mărunte asupra reacţiei inteligente care presupune judecată clară şi distinctă asupra lucrurilor şi mai ales asupra oamenilor. Oricum, putem afirma că avem de-a face cu cel puţin trei paliere: cel al psihologiei nemulţumirii, cel al sociologiei nemulţumirii şi cel al antropologiei nemulţumirii. Înţelept spunea în acest sens, o celebră autoare americană a acestui secol, Margaret Mead, specializată în cercetarea surselor mulţumirilor/nemulţumirilor ultimilor "primitivi" contemporani nouă: cine este nemulţumit de sine se face psiholog; cine e nemulţumit de ceilalţi se face sociolog; iar cine e nemulţumit şi de el şi de ceilalţi se face antropolog. Tocmai de aceea putem vorbi stricto sensu atît de o cultură psihologică a nemulţumirii, de o cultură sociologică a nemulţumirii şi de o încoro