Drumul României spre Vadimistan a fost barat, nu însă şi definitiv închis, iar certitudine în privinţa solidităţii barajului şi a trăiniciei materialelor nu există. Valul "fenomenului Vadim" a fost doar stopat. Ameninţarea lui rămîne; vreme de patru ani, dacă nu vor fi alegeri anticipate, o treime din Parlamentul României va fi compusă din senatorii şi deputaţii Partidului România Mare, partid a cărui identitate de extremă dreaptă a fost pînă la urmă acceptată, deşi cam tîrziu şi cam în silă. Încă mai există, deşi puţini, ireductibili care susţin că ar fi totuşi un partid de "extrema stîngă", asta probabil pentru ca nobilele idealuri ale dreptei să nu fie cumva întinate - pentru că a fi de dreapta sau, mai răspîndit, împotriva stîngii, e aproape o modă, e valorizant, e semn de apartenenţă la o imaginară lume bună. Refuzul îndelungat de a lua în seamă pînă şi simpla existenţă, la dimensiunile lor reale, a PRM şi a liderului său, refuz dublat de iritarea evidentă faţă de calificarea lor ca extrema dreaptă, reprezintă, în orice caz, o temă fascinantă de cercetare şi reflecţie. Cu atît mai mult cu cît această auto-orbire voluntară nu a fost doar opera politicienilor, ci şi a profesioniştilor analizei politice, a experţilor. Iată, spre exemplu, ce afirma, cu doar cîteva săptămîni înainte de 26 noiembrie, un eminent profesor de ştiinţe politice: "Vadim Tudor şi György Frunda par intraţi în campanie doar pentru a stabiliza electoratul propriilor partide" (Cristian Preda, Jocurile nu sînt făcute, în 22, nr. 44/31 oct.-6 nov.). Este adevărat ca expertul era/fusese şi consilier prezidenţial... După încă două săptămîni, un alt profesor, dar nu de ştiinţe politice, însă tot consilier prezidenţial, se alarma apocaliptic ("am mereu impresia, zilele din urmă, că aud ultimul vals de pe Titanic"), anticipînd că "alegerile ne pot aduce o scenă politică nu dominată, ci ocupată