În acest Timp al Specialiştilor, ar trebui să zburd de bucurie. Străzile colcăie de cestiuni arzătoare. Ochii colegilor mei Specialişti străpung ecranele televizoarelor, iar cogitaţiunile lor umplu de cerneală fierbinte fiţuicile. Ar trebui să sar şi eu cu gura, dar nu prea mă trage aţa. Deci, Republica e oarecum orfană de tată. Mare scofală. Şi eu am crescut fără tată şi nici că mi-a păsat. Eu mă duceam la pescuit cu mama. Pescuiam ştevie prin aprozarele (aproape goale) din urbe. Tatăl lumii în care am crescut era Iosif Visarionovici Stalin. El mergea la pescuit cu fiecare copil, din fiecare clasă, din fiece şcoală şi de fiecare dată pescuiam cîte vreo lozincă, două, pe care mamele noastre grijulii le găteau cu ştevie. Stalin nu putea suporta gîndul că există orfani, el avea grijă ca toţi copiii să fie bine dotaţi cu lozinci. Cînd a murit el, chiar am mîncat ceva carne. În lumea capitalistă, pînă la fiasco-ul acesta cu preşedinţia la Florida, se alegea un Preşedinte ca să aibă grijă ca magazinele să fie pline de carne. Asta era treaba tătucului: să se îngrijească de providenţă, să nu rămînă aceasta fără desfacere. Apoi, la un moment dat, a apărut televiziunea. Televiziunea s-a substituit, pe rînd, tuturor membrilor de familie. La început, a fost dădacă. Apoi a devenit mami. Apoi tati. Iar acum, în noul mileniu, a devenit, în cele din urmă, copilul. Un bebeluş se identifică pe sine cu primul chip pe care îl zăreşte, iar în zilele noastre, aceste prime chipuri ale bebeluşilor sînt cele de la televizor. Anul acesta, feţele au aparţinut candidaţilor la preşedinţie, înghesuite vîrtos între chipurile specialiştilor cu ochi roş-arzători. Copilul a privit şi a devenit un candidat-specialist. Treaba a fost uşurată de faptul că cel puţin unul dintre candidaţi era şi el un copil, cu un trecut glorios, de peste douăzeci de ani, de conducere sub influenţa alcoolului. De