În mintea mea toate marile evenimente sînt însoţite de imagini colaterale, care simbolizează însă tot răul (arareori binele) asociat. Toate clipele istorice pe care le-am traversat sînt legate în mintea mea de astfel de scene secundare. În vara lui '68 mă jucam cu băieţii din bloc printre cofrajele depozitate între blocurile noastre de 10 etaje. Ascultam deja Europa Liberă - programele muzicale (cu Octavian şi Aurelian Petrescu, Cornel Chiriac încă avea emisiuni la Radio România şi la TVR). Ascultam pe şestache, la nivel scăzut, sub privirile nici aprobatoare, nici interdictive, ale părinţilor. Dar în acea vară m-am trezit stînd cu băieţii pe acele cofraje uriaşe (ajungeau pînă la nivelul etajului 4) şi ascultînd Europa Liberă din tot blocul. Nu dintr-o sursă anumită, ci din toate apartamentele. Zvonul infim al radiourilor se însumă misterios, rezultînd o amplă simfonie de voci, paraziţi, sunete de la Praga, declaraţii de la Haga, fluierături hertziene. Sunetul venea din ambele blocuri, năvălind peste noi, puştii, care aflam lucruri destinate maturilor. La primul rapel, vara lui '68 răsare în mintea mea nu ca o serie de informaţii, ci ca momentul acelei audiţii halucinante. Că senzaţia incaşilor care, văzînd spanioli călare, crezuseră că au în faţă fiinţe mitice. Şi respectabile. În ambele cazuri, mitul era toxic. Cu tot respectul îndurerat pe care îl port celor ucişi de armată, securişti şi terorişti, trebuie să spun că gravitatea lui decembrie '89 mi-a fost revelată nu atunci cînd am aflat că s-a tras, ci după cîteva zile, în reportajele televiziunii. Sper că nu sînt cinic, dar moartea unor luptători, poate chiar şi a unor nevinovaţi, îmi părea tributul trist, şi inevitabil, al unei astfel de mişcări. Această normalitate excepţională a fost însă depăşită pentru totdeauna în mintea mea de un moment video . Acela în care nişte militari scociorau la o gură de c