Cu vreo 10 ani în urmă, în una dintre cîrciumile legendare ale Bucureştiului, un alcoolic decrepit, posedat de accese mistice, mi-a spus următoarea poveste. Se zice că Isus Cristos mergea alături de unul dintre apostolii săi ("cred că era Petru", mi-a spus beţivul, clătinîndu-se) pe un drum prăfuit. La un moment dat, pe marginea drumului, au văzut un hoit de cîine, în plină putrefacţie, care otrăvea pur şi simplu aerul din jur. Petru, oripilat de pestilenţiu, ar fi spus Domnului: "Doamne, ce hoit oribil şi ce miros îngrozitor răspîndeşte!", la care Isus ar fi răspuns, zîmbind senin: "Da, dar uite ce dinţi albi are." La început am crezut, şi în bună măsură mai cred şi astăzi, ca asta este o poveste fără cine ştie ce tîlc, "produsă" de un beţiv cu înclinaţii mistice dubioase. Am reţinut-o, totuşi, pentru că m-a izbit contrastul dintre mirosul oribil de hoit şi strălucirea dinţilor cîinelui din poveste; acest contrast între semnele vitalităţii (albul strălucitor al dinţilor) şi semnele morţii (mirosul putreziciunii) mi-a plăcut şi m-a făcut să nu uit povestea. Mai tîrziu, aducîndu-mi-o aminte din cînd în cînd, povestea mi-a plăcut şi pentru că îl arată pe Isus mai degrabă înclinat să aprecieze semnele vieţii decît semnele morţii. Acum, văzînd starea democraţiei româneşti, îmi aduc aminte iar de povestea alcoolicului căzut în misticism. Complexele noastre de inferioritate capătă, uneori, forme hilare. Felul în care unele ziare au scris despre încîlcitul proces electoral din SUA m-a făcut să zîmbesc. Uite, vroiau să zică doctorii democraţiei noastre, vezi că nici la ei nu merge totul bine? Aici se putea citi o bucurie secretă: nici americanii nu sînt lipsiţi de greşeli. Şi imediat se insinua neaoşul: să nu ne mai dea ei sfaturi! Avem comportamentul repetentului din fundul clasei cînd vede că, la tablă, premiantul are dificultăţi cu o ecuaţie complicată. Şi tot des