Ca-ntr-un episod ratat din Dosarele Icks, păşeam pe Calea Filotimiei, puţin nedumerit de ceaţa lăptoasă. Cel de sus dădea umiditate la tot cartierul. Era atît de ceaţă, încît nici afişele nu se mai vedeau bine. Nici figura lui Petre Roman cu mustăţi şi nici Ion Iliescu, varianta cu vînătăi de tuş la ambii ochi. O variantă care mi-l face simpatic, întrucît seamănă cu bunica ratonilor dintr-un serial de desene animate. Este singurul lucru pe care-l înţeleg de pe canalul portughez oferit de distribuitorul meu. Cel care mă trage pe cablu. Zgomotul paşilor era aspirat de pîcla deasă, ca dobînzile la termen în conturile semilunei. Din umbrele dimineţii răsăreau copiii care lipiseră afişe pînă la ora deschiderii secţiilor de vot, aşa cum zice legea. Erau îmbrăcaţi modest, dar îngrijit, cu siglele partidelor la vedere (ciolanul şi bulanul) şi fiecare purta cîte-un cuţit în spate. În mîini aveau găleţi de stirocol şi aurolac, iar în priviri speranţa. Din canale răsăreau dezmoşteniţii soartei, securiştii, activiştii şi colaboraţioniştii de altădată, care acum plătesc pentru faptele lor. La cursul zilei. Se grăbeau la vecina creştină. Din cînd în cînd, îşi aminteau de învingătorul lor, se priveau oblic şi îşi şopteau discret avertismentul fatal: e ţapul cu cioc de rubin! De sus, din blocuri, cad calorifere şi stutzuri, instalaţii electrice, aparate electrocasnice, robinete şi căzi de baie. Cave ne cadas! Un ţigan slăbănog, prea bătrîn ca să mai fure, cerşea la colţul străzii. Trecînd pe lîngă el, am constatat că intona un marş. Electoral, evident: Non, rien de rien (Edith Piaf). M-am făcut că nu-l observ şi am pătruns în clădirea de sticlă a secţiei de votare. Beton! Nu eram primul, nu eram singur. La vot, ca la olimpiadă. Nu vii ca să cîştigi, ci ca să participi. În rest, recuzita de rigoare - măsuţe de abanos, hîrtii albe ca zăpada cu sigle negre, cabine de probă, mitr