Cînd afară urgia este dezlănţuită, cel mai bun lucru este să stai în casă şi să citeşti. Dacă vrei să uiţi de toate, citeşti ceva ce te îmbie la somn. Dacă vrei să înţelegi urgia de afară, citeşti ceva ce te poate transforma în insomniac. Citind cartea de dialoguri Vladimir Tismăneanu - Mircea Mihăieş (Încet, spre Europa, Editura Polirom, 2000), îţi poţi pierde somnul din două motive. Întîi, pentru că e atît de alertă încît nu te poţi desprinde de ea pînă nu o termini. Apoi, pentru că subiectul cărţii este însăşi Obsesia noastră din ultimii ani. Întotdeauna am preferat dialogurile. Avantajul dialogului faţă de orice alt tip de discurs intelectual constă, în primul rînd, în spectaculozitatea sa. Cînd doi oameni vorbesc, asişti pe viu la spectacolul ideilor. Nimic nu e mai fascinant decît să vezi ideile cum se nasc şi se înfruntă, cum suportă nuanţări de toate felurile, cum se întrepătrund şi cum se despart. Nimic nu este mai fascinant decît să urmăreşti succesiunea liberă a temelor, greu controlabilă în ritmul discuţiei, cum revin pe neaşteptate sau se pierd definitiv gînduri şi teze. Dialogul este singurul capabil să ofere acest spectacol. În plus, dialogul dintre Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş are ceva special. E un dialog între două naturi diferite, unite de prietenie. Vladimir Tismăneanu este "savantul". Ştie tot ce se poate şti despre comunism şi post-comunism, îşi bazează discursul şi argumentaţia pe o bibliografie solidă şi pe o analiză proprie profundă. Ca un personaj camilpetrescian, Vladimir Tismăneanu vede ideile, altfel nu se poate explica felul cuprinzător şi seducător în care vorbeşte despre cărţi şi despre oameni. Mircea Mihăieş este "cel de pe baricadă". Ştie România, intuieşte exact Neantul Valah, trăieşte complet şi pătimaş experienţa românească. Săptămînal, în România literară, el ia pulsul delirului nostru: suferă (cel mai adesea), s