Cînd cetăţeanul şi statul român se acuză unul pe altul pentru pierderea încrederii reciproce, e greu să nu le dai dreptate amîndurora. Ca şi sănătatea, încrederea e un lucru pe care nu-l preţuieşti decît după ce l-ai pierdut. Iar în România, nici cetăţenii şi nici statul nu şi-au gospodărit-o cu prea multă grijă în ultimul deceniu. Să începem cu primii. A te supăra pe stat într-o democraţie modernă e pînă la un punct absurd, de vreme ce statul nu e în definitiv decît un mecanism pentru transferul resurselor de la unii la alţii. Este ca şi cum te-ai supăra pe o ţeavă pentru că din ea nu curge mai mult decît bagi pe la capătul celălalt. Cetăţenii strigă indignaţi în faţa camerelor TV că vor ajutor de şomaj, alocaţie pentru copii sau pensii mai mari deoarece sînt săraci, la unison cu firmele care vor subvenţii sau scutiri de taxe (în principiu acelaşi lucru). Numai că la capătul celălalt al ţevii se află aceeaşi ţară săracă, care strigă la fel de tare s-o lăsăm în pace că n-are de unde. Oameni de 50 de ani vînează o pensionare anticipată şi sînt dispuşi să dea mită ca s-o obţină. Cînd îşi ating în fine scopul, se indignează că au prea puţini bani. Au ştiut că în ultimii zece ani fabrica lor nu-şi plătea contribuţiile sociale (dar plătea concedii subvenţionate, apartamente date prin sindicat şi echipe de fotbal), au ieşit să blocheze drumurile pentru a impiedica schimbarea situaţiei, iar acum descoperă uimiţi ca nu sînt bani de pensii şi medicamente compensate şi înjură guvernul că "nu face ceva". Familii care şi-au obţinut casele la preţuri modice în urma marii împărţeli din 1990-1991 (cea mai mare distribuire, practic gratuită, de proprietate publică imobiliară din Europa postbelică, prea puţin studiată în efectele sale social-economice) îşi trimit copiii la şcoli de stat gratuite, circulă cu transport în comun subvenţionat pe trei sferturi, se jură cu mîna pe