Sintagma "cultura nemulţumirii" îmi induce - şi mă grăbesc să recunosc că s-ar putea să mă înşel - o conotaţie negativă. Sentimentul meu este că prin ea se desemnează confuzia mentală a "omului de pe stradă", mereu nemulţumit de viaţă dar lipsit de un proiect coerent de autorealizare, mereu indignat de iresponsabilitatea "politicienilor" şi "guvernului" dar fugind de orice responsabilitate personală ca Ucigă-l toaca de tămîie. În actualele condiţii electorale, în care "populaţia" este preocupată să sancţioneze "clasa politică", atribuindu-i cele mai cumplite vicii şi acuzînd-o în mod nediscriminatoriu de "corupţie", probabil că un asemenea apel la decenţă, moderaţie, autoanaliză ar fi fost cum nu se poate mai nimerit (discutînd, evident, în termeni simbolici, fără iluzia că asemenea "poveţe" ar fi avut vreo şansă să ajungă la prezumtivul lor destinatar, chiar dacă ar fi fost publicat înainte de introducerea voturilor în urne - oricum, nu cititorii Dilemei sînt cei ce trebuie cîştigaţi pentru cauza unei atitudini civice responsabile...). Nu mă îndoiesc, însă, că vor fi destui cei dispuşi a culpabiliza o "majoritate" indistinctă, presupusă a ne "face de rîs în faţa Europei" prin năravurile ei tribale şi orientale. Aşa că îmi voi permite să duc interpretarea mea în altă direcţie: voi încerca să arăt în ce fel "cultura nemulţumirii" poate fi asociată şi cu indeterminarea mentală şi sufletească a elitelor intelectuale. Atitudinile publice ale acestora din urmă respiră, în general, nemulţumirea faţă de înapoierea societăţii româneşti, faţă de "primitivismul" ei, faţă de incapacitatea ei de a se adapta normelor europene, faţă de lipsa ei de reacţie la abuzurile de diferite tipuri ale administraţiei şi clasei politice, faţă de dezinteresul pentru procesul comunismului. Toate aceste reproşuri sînt îndreptăţite şi din punctul meu de vedere. Sînt convins că societatea ro