Nu victoria stingii este marea surpriza a alegerilor din anul de gratie 2000. Nu sintem prima tara postcomunista unde are loc o asemenea schimbare. Polonia sau Ungaria au cunoscut si ele, dupa o dura perioada de tranzitie si de reforma facuta la singe, reveniri ale partidelor mostenitoare ale comunistilor. Nici procentul PDSR-ului si al lui Ion Iliescu nu sint, asadar, de mirare. Se pare ca acesta este un risc – calculat – al tranzitiei. In nici una din tarile pomenite mai sus insa, rezultatele alegerilor nu i-au transformat pe fostii comunisti in stindarde ale democratiei si garanti ai economiei de piata asa cum se pare ca o face deja rezultatul votului de la noi. Spectrul vadimist il transforma, uluitor, pe Ion Iliescu intr-un personaj sustinut in turul doi de nucleul dur al societatii democratice.
Rezultatele finale ale alegerilor parlamentare si ale primului tur al alegerilor prezidentiale au confirmat procentajele anuntate de exit-poll-urile din seara zilei de 26 noiembrie. Daca PDSR-ul si Ion Iliescu au obtinut scoruri prevazute chiar si de sondajele din perioada campaniei, marea surpriza au fost PRM-ul si Corneliu Vadim Tudor. Desi anumite surse il indicau deja de vreo doua saptamini pe Tudor ca unul din finalistii pentru turul doi. E drept, nu cu 28, ci cu 21%! Duminica 26 noiembrie ne-am primit, cu alte cuvinte, dusul rece, desi mai exista inca voci care se leagana in dulcea inconstienta a refrenului „Europa ne vrea oricum, chiar si cu Vadim Tudor!“.
O analiza a compozitiei electoratului lui C. V. Tudor poate duce in mai multe sensuri. Departe de a fi unul fidelizat in totalitate si motivat (de altminteri, ce motivatii lucide poate sa suscite un demagog fara discurs?!), alegatorul lui Tudor este, in primul rind, unul resentimentar, razbunator, gregar, dar si unul infometat, disperat, debusolat. Un alegator ignorat si frustrat, care
