Nu e vorba despre filmul sovietic cu acelasi nume al anilor ’50, ci de editia cu acelasi numar a recentului Festival International de Film de la Salonic/Thessaloniki.
Si totusi, aceasta alaturare care i-ar putea face cu ochiul unui cinefil nostalgic nu e deloc fortata. Al 41-lea (1956) era povestea unei „liubiri“ imposibile, in decor marin, semnata de un regizor, pe-atunci, debutant – Grigori Ciuhrai – si, totodata, opera unei noi generatii de cineasti sovietici care nu vedea cu ochi buni grandoarea si patetismul din filmele predecesorilor sai. In replica, una dintre cele mai privilegiate sectiuni ale celui de-„al 41-lea“ Salonic a fost cea dedicata... „Noului cinema rus: dupa perestroika“. Din ea, nu au lipsit deja-vazutele Moloch al lui Sokurov si Krustaliov, masina! al lui Gherman. Cit despre „decorul marin“, ce sa mai vorbim: doar ne aflam pe malul Marii Egee...
Ceturi...
Pentru nostalgicii de care aminteam este, desigur, o sansa nesperata de a vedea unde au ajuns si incotro se indreapta farimele unei cinematografii cindva vecine. E genul de motivatie suficient de solida pentru a te autoghida intr-un festival atit de ramificat si de ofertant cum e Salonicul, in care, pe deasupra, te afli pentru intiia oara.
Daca nu ai aceasta motivatie, ghinionul tau: esti in ceata. La figurat. Mai bine zis, si la figurat. Pentru ca la Salonic, fie frig, fie cald (au fost 26º C, la mijloc de noiembrie!), ceata e in elementul ei. Cel putin, asa s-a intimplat de-a lungul festivalului. Incepi chiar sa-l intelegi pe Theo Angelopoulos, cel care una-doua isi eternizeaza aparatul de filmat pe un asemenea peisaj (de regasit si pe afisul actualei editii) si pe care, la fel de una-doua, te grabesti sa-l acuzi de abuz stilistic. Sigur, ce nu-ntelegi, in continuare, e ca aceluiasi om care a bagat Ceata in Cinematograf ii datoram si reciproca...
Cea mai
