Unul dintre lucrurile care m-au surprins in legatura cu reactia publica fata de Partidul Romania Mare – care, astazi, a ajuns ceea ce a ajuns – este ezitarea, ca sa nu spun teama, de a i se atribui in mod direct si deschis calificativul de fascist. Blocajul este, in mare masura, psihologic. In eventualitatea ca i-ai spune in fata ca este ceea ce este, adica un lider neofascist, Corneliu Vadim Tudor te-ar putea transforma in tinta a razbunarii sale. Delirul sau verbal produce, stim bine, o spaima viscerala, paralizanta. Nici un cititor/spectator/auditor cu mintea sanatoasa nu-si poate inchipui ca este posibil sa insiri cu aplomb si fermitate atitea nume si date „precise“ care n-au nici o legatura cu realitatea. La un asemenea halucinant bombardament creierul cedeaza si accepta ca straniul personaj stie foarte bine ceea ce spune, ca in spatele sau se afla o intreaga masinarie de colectat informatii, ca nu exista secret care sa-i scape si ca, la urma urmei, este posibil ca Vadim Tudor sa aiba chiar capacitati paranormale, asemenea securistilor din indragitele romane semnate de Pavel Corut, si doua creiere, asa cum, din cite mi s-a spus, considera poporul nord-coreean ca poseda nu mai putin indragitul sau lider, tovarasul Kim Ir Sen.

Dar exista un blocaj cel putin la fel de important care tine de simbolismul politic: a-l numi pe Vadim Tudor fascist, adica a-l plasa, dupa sistemul de referinta occidental, la extrema dreapta, pare derutant, dat fiind intregul sau trecut de lucrator in aparatul de propaganda literar-artistica al comunismului ceausist si dat fiind succesul pe care se presupune ca-l inregistreaza in rindul acelor „paturi dezavantajate ale societatii“ pe care opinia curenta tine sa le asocieze cu stinga. De aici, binecunoscuta retorica a „haosului“ din politica romaneasca, in care s-ar spune ca este imposibil sa mai deosebesti extrema stinga de ex