Acum cîţiva ani am auzit că o scriitoare cu un nume "dulce-acru" este în mare vogă în Franţa şi Germania. Se numeşte Yasmina Reza. Nu am reuşit însă să-i citesc vreo piesă sau să văd un spectacol pe un text al ei. În anul 1998, Editura "Unitext" publica un volum intitulat Artă ce include trei piese. Un volum superb, şi liniştitor şi tulburător, o vînă teatrală şi dramaturgică remarcabilă pentru arta contemporană, o analiză asumată, trepidantă şi pasională asupra structurilor umane. A fost o încîntare să citesc acest volum, tradus bine şi, uneori, chiar cu "patimă". M-am gîndit ce regizor va îmbrăţişa în mod benefic unul din textele Yasminei Reza şi mi-am imaginat chiar şi o bijuterie spectacologică. Din păcate, nu a fost înghesuială. Probabil că există, undeva, şi argumente pe care nu le pot aproba sau combate pentru simplul motiv că nu le cunosc. Totuşi, într-o seară de toamnă-iarnă friguroasă şi monotonă am reuşit să o văd pe scenă, onorabil, pe Yasmina Reza sau, mai exact, să văd pusă piesa Conversaţie după înmormîntare în premieră românească absolută. Tentantă în egală măsură cu originalul (pe care am avut ocazia să-l citesc între timp) este şi traducerea extraordinară a lui Alex. Leo Şerban, nu doar modernă în spirit şi limbaj, ci, mai ales, exemplificatoare pentru stilul dramaturgic al autoarei. Problema traducerilor, a actualităţii discursului este una reală, cu semnificaţii majore în arta spectacolului şi, paradoxal, tratată la noi cu suficienţă, dacă nu ignorată de-a binelea. Aşa cum mărturisea şi Şt. Augustin Doinaş, a traduce nu înseamnă a găsi echivalentul unui cuvînt într-o altă limbă. Înseamnă a scrie, pur şi simplu, o operă de artă autonomă, în fond încărcată de filonul filosofic sau poetic al "intermediarului", stăpînind la fel de bine şi de bogat nuanţat cele două limbi în care se operează.

Pentru mine este limpede că în ultimii ani, sub