Mircea Dinescu s-a născut la 11 noiembrie 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu (înainte de căsătorie - Badea). "Părinţii mei - avea să-şi amintească poetul mai târziu, în 1977 - s-au ferit să-mi dea prea multe cărţi pe mână, probabil de frică să nu mă tai în... pagini."

Copilul descoperă însă pe cont propriu literatura, citind revistele literare. în timpul liceului (urmat la Slobozia, în perioada 1965-1969), începe să scrie el însuşi. Trimite versuri săptămânalului Luceafărul din Bucureşti şi este remarcat de Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de atunci al Luceafărului, ca şi de alţi scriitori grupaţi în jurul revistei (în paginile căreia de altfel şi debutează, în 1967, cu poezia Destin de familie).

Lumea literară îl adoptă repede, cu simpatie, uimită de talentul său literar, talent cu atât mai evident cu cât nu e susţinut nici de diplome universitare, nici de o ascendenţă ilustră. Scriitori mari (criticul literar Lucian Raicu, prozatorul Marin Preda ş.a.) exercită asupra lui o pedagogie subtilă, dezvoltându-i spiritul critic şi, în acelaşi timp, încurajându-i teribilismul.

Pluteşte în aer temerea că excepţionala înzestrare pentru literatură i-ar putea fi fatală tânărului, aşa cum i-a fost lui Nicolae Labiş, dar Mircea Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să "facă armata" într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Sceriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură - pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mirc