Torţionarii secolului XX (indiferent de ideologia care îi animă) ştiu sau învaţă că făptura umană supliciată este un cuvânt care "se arată, se spune, se ascunde şi se dăruie corporal"; de aceea, atunci când vătămează corpul victimei, ei vătămează, de fapt, cuvântul, scopul torturii fiind de "a dezarticula /.../, de a desface trupul din cuvântul său". Dezbrăcat de haine şi schingiuit, trupul victimei este de două ori înstrăinat, drept care el devine o închisoare care emite sunete de durere, disperare şi solitudine. Pielea rănită este ultimul zid de apărare al trupului înainte ca acesta să fie, în mod simbolic, jupuit. Or, torţionarul aşteaptă exact acest lucru: ca victima să emită sunete şi cuvinte care să legitimeze violenţa suferită. Chipul victimei este o "carte", iar gura este "uşa" acestei cărţi tăcute care, într-un fel sau altul, va deveni vorbitoare.
Durerea fizică distruge limbajul, făcându-l pe cel chinuit să regreseze la vremea de dinaintea învăţării limbii omeneşti. Spre deosebire de iubire, ură, spaimă etc. (care toate au un obiect căruia i se adresează), durerea fizică rezistă "obiectificării limbajului". Totuşi, dat fiind că orice fenomen poate fi reprezentat verbal, durerea fizică va putea fi şi ea verbalizată în cele din urmă. Când izbuteşte aceasta, victima foloseşte, adesea, structura "ca şi cum", care leagă două elemente: o armă violentă (agresoare) şi o parte a corpului. De pildă: e "ca şi cum" (spune victima) un burghiu mi-ar fi intrat în creier. Că arma şi rana nu există, uneori, decât sub formula "ca şi cum", aceasta ţine de retorica durerii.
Tortura deconstruieşte vocea victimei. Majoritatea supliciaţilor îşi descarcă durerea prin urlet; unii îl utilizează ca scut sonor, alţii semnalizează prin urlet sau se identifică acestuia. Nu este vorba despre un urlet propriu-zis, ci despre un sunet rău, un sunet niciodată auzit până a
