Hans Sedlmayr (1896-1984) este una din figurile marcante ale istoriografiei de artă şi ale istoriei culturii în Europa. Pe cât de admirat, pe atât de contestat pentru celebra sa carte Pierderea măsurii (1948), aflată astăzi la a 11 ediţie, Sedlmayr a intuit profetic stările de incoerenţă şi perturbare spirituală ale actualei răscruci de veac. "Cartea aceasta, - scria Umberto Eco - este un text fundamental pentru analiza civilizaţiei moderne." Apropiat de gândirea lui Spengler, dar şi de romantismul german şi de Nietzsche, Sedlmayr îşi bazează argumentaţiile pe un enorm bagaj de cunoştinţe care cuprind, la fel de temeinic, arta antică, cea medievală, a Renaşterii, a barocului, până la arta secolelor 19 şi 20 în cele mai moderne înfăţişări. Gânditor teocentrist, spirit polemic până la exagerare, Sedlmayr a recunoscut fără rezerve calitatea marilor creaţii ale artei moderne, în ciuda primejdiilor care-i provocau o metafizică îngrijorare.

Publicăm în aceste pagini câteva fragmente din volumul Pierderea măsurii, în curs de apariţie la Editura Meridiane.

Haosul dezlănţuit (Revoluţia în pictură)

În epoca modernă, pictura este arta cea mai lipsită de frâu. Eliberată de legăturile comenzilor oficiale, eliberată de temele obligatorii care i se impuneau, creând numai "pentru ea însăşi" sau pentru anonimatul expoziţiei, este ameninţată de "hazardul arbitrariului"1).

Pictorilor, mai ales, li se potriveşte ceea ce Jaspers spune în general despre creatorul de cultură al epocii noastre: "lipseşte delimitarea sigură a unui întreg. Nu vine dinspre lume nici o cerinţă care să-l lege. Este nevoit să-şi asume, pe cont propriu, riscul. Fără ecou sau cu un ecou fals şi fără un adversar autentic, ajunge să-şi fie sieşi ambiguu". "Posibilităţile par să-şi deschidă perspective nemaiîntâlnite. Dar posibilităţile ameninţă şi să