Tinerii de pe la 1900 se îndrăgosteau încă asemenea eroilor romanelor lui Bolintineanu. Voi aminti o poveste de dragoste adevărată, petrecută în preajma lui 1900, păstrată datorită acelui sector al memoriei literare care se numeşte jurnal. Protagosnist este un scriitor român, căruia nu-i voi dezvălui identitatea decît în episodul următor, dedicat tot jurnalului său.
El: a absolvit liceul Sf. Sava şi se pregăteşte pentru Facultatea de Litere şi Filosofie. Iată, într-o înlănţuire din care am omis cîteva verigi, ce crede despre sine, la 18 ani:
"Conştiinţa mea îmi spune că sunt un om deosebit, un om aparte, dacă nu un om bizar. Mă simt tare în cele mai complicate probleme de psihologie, de istorie şi de critică literară; dar sunt absolut nul în cele mai elementare cestiuni de matematică. Am foarte multă predispoziţiune pentru problemele metafizice".
Autoportretul continuă cu aceeaşi siguranţă de sine tipică începutului: "Sunt partizanul celor mai înalte concepţiuni filosofico-ştiinţifice ale secolului (transformism, evoluţionism etc.) şi, cu toate acestea, aceste legi ale vieţii, întrevăzute de cugetătorii moderni, îmi par a fi secretele înalte ale unei Inteligenţe şi Voinţe ultime, adică ale unei concepţii de supremă ordine, de suprem bine şi de suprem adevăr. Sunt, cu alte cuvinte, dintre aceia care caută împăcarea Ştiinţei cu Religiunea. Nu pot să sufăr pe pesimişti, şi mai cu seamă pe filozoful Schopenhauer. Mă cred, puţin, psiholog. Ca sensibilitate îmi par a sta cu mult deasupra nivelului obişnuit. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o bibliotecă sau într-un templu".
Ea: e cu 12 ani mai în vîrstă decît el şi stă, retrasă, la mănăstirea Agapia. E "aproape călugăriţă". A avut două amoruri nefericite asupra cărora păstrează tăcerea. E probabil o femeie simplă, nu ştie franţuzeşte, face greşeli de ortografie, dar sensibi
