Într-un peisaj cinematografic monocrom, dominat de producţii americane, orice manifestare care aduce pe ecranele noastre filme nonamericane se constituie într-un adevărat eveniment, demn de a fi consemnat. Cu atât mai mult dacă acest eveniment se permanentizează. Astfel, de cinci ani încoace, pe agenda cinefilului bucureştean, figurează, la sfârşit de noiembrie, "Zilele filmului britanic - British Film Days." Organizate de Consiliul Britanic la Bucureşti în parteneriat cu Uniunea Cineaştilor din România şi British Airways, ele ne-au adus, anul acesta la sala Studio, doar cinci filme - e drept toate de dată foarte recentă (1999 şi 2000), filmul Snatch - Unde dai şi unde crapă - fiind prezentat în premieră mondială la Londra acum trei luni, la 1 septembrie. Numărul redus al filmelor a fost compensat de calitatea ridicată a acestora şi de varietatea tematică, de gen şi stilistică.
De pildă: un film cu o carte de vizită impresionantă - 25 de distincţii câştigate - şi care a plăcut mult publicului nostru, inteligent, frenetic, imaginativ, postmodernist, delirant, cinic, absurd, violent, amuzant, incitant şi solicitant, totodată - a fost filmul Snatch - Unde dai şi unde crapă - semnat de copilul teribil al ecranului englez actual: Guy Ritchie Alias mister Madonna. O poveste complicată şi încurcată cu gangsteri păguboşi de toate rasele şi naţionalităţile, jocuri de sex neautorizate, un diamant de 84 de carate, un ţigan blond irlandez, o mamă ahtiată după rulote bleu, un câine ce înghite tot, un iepure ce păcăleşte un ogar etc. etc. - într-un cuvânt un film care are "marele defect" că spune prea bine, prea multe lucruri interesante, aşa încât te ţine continuu cu sufletul la gură, cu ochii pironiţi pe ecran, cu mintea la punctul de fierbere. Un film inteligent care te obligă să fii inteligent! Şi mai ales, să ai umor. Desigur, negru.
Umorul lui Kenneth Bra
